Înapoi Aljezur nu a fost prea drăguţ cu noi

Auzi, hai și într-un orășel ca să mai dăm pauză la plaje! Și, dacă tot suntem aci, hai până în Aljezur! Nu se poate să nu găsim acolo un loc unde să mâncăm! Începem cu dreptul. Parcarea e din partea casei. Biiine, nu că ar fi lume multă care să se înghesuie să își lase automobilul. Dar, orișicum… Pornim la pas pe străzile pustii de-a dreptul, flancate de case de un alb perfect. Ne minunăm de flori și liniște. Până ajungem sus, la ruinele care au mai rămas din castelul Maur. De aici se poate vedea orașul în toată-i splendoarea. Și sunt sigură că soarele se dă în spectacol și dimineața la răsărit și seara la apus. Din păcate, nu avem răgazul să așteptăm reprezentația. Dăm roată castelului ca să fim sigure că am văzut de sus și orașul nou și dealurile întinse, murdare de verde. În orașul nou, construit pe partea cealaltă a râului, ne atrage privirea Igreja Matriz de Nossa Senhora da Alva care se înalță ușor infatuată la capătul principalului bulevard. Ne salută bătând din clopote. Nu, de fapt doar marchează scurgerea timpului. În fine! Lasă, că uite, nici nu mai stăm cu ochii pe ea. Plecăm să găsim un restaurant în care să ne înfruptăm din produsele locale pentru care este cunoscută zona: cartofii dulci. Da, da, vrabia… Totul închis. După 18.30… Știm, știm, până atunci o să ni se lungească urechile. De supărare, decidem în doi timpi și trei mișcări să îi întoarcem spatele locului, fără să privim în urmă.

  

Să plecăm să rezolvăm o situație pe care ne-am creat-o singure, din neatenție: luate de val când am preluat mașina, am luat și asigurarea de la Sixt. Deși noi aveam asigurarea de la Rental Cars. Carevasăzică, două asigurări pentru aceeași perioadă și aceeași mașină. În condițiile în care șoferița noastră este extrem de atentă și singurul incident pe care l-am avut vreodată a fost legat de mașina găsită zgâriată în parcarea din Porto. Ok, clar nu avem nevoie de 2 asigurări. Și nici de bani aruncați pe fereastră. Că doar mai avem planuri de călătorie anul ăsta. Și, prin urmare, nevoie de fiecare bănuț. Așa că, mergem în Faro, la aeroport. Deși inițial ni se spusese că asigurarea va fi anulată doar pentru perioada care a mai rămas până la predarea mașinii, în Faro se pare că avem noroc și asigurarea va fi anulată cu totul. Eeee, stați să vedem banii înapoi în cont! Oricum, nota 10 pentru Sixt Faro, pentru modul în care ne-au explicat, ajutat, îndrumat. Nu aceeași notă maximă pentru Sixt Lisabona care au cam profitat de neatenția noastră… Oricum, învățătură de minte: atenție la tot ce îndrugă oamenii ăia când închiriați mașini! Unele servicii pe care le vând au utilitate și vă scutesc de bătăi de cap, cum ar fi permisul pentru autostradă: oricât ar părea de ciudat, în Portugalia taxa de autostradă se plătește la Poștă, în maxim 24 de ore de la emiterea costului. Ca să scapi de “unde e poșta, care e orarul de lucru cu publicul” și alte asemenea, primești un dispozitiv pe care ești înregistrat cu costurile efectuate cu autostrăzile, urmând să ți se retragă după card suma respectivă. Elegant, fără să îți mănânce timp sau nervi. Deci, da, asta da. Dar aia cu asigurarea când tu ai deja o asigurare…

Dacă tot am rezolvat cu mașina, zic că ar fi timpul să zacă în parcare. Și noi să ne mai mișcăm nițel, că prea suntem înțepenite de la atâta stat cu fundul pe scaun la muncă. “Eu vreau musai să mergem în Parque Natural do Sudoeste Alentejano e Costa Vicentina sau în Parque Natural do Vale do Guadiana”, mi-a transmis extrem de serioasă și fără să pară că ar vrea să negocieze vreo secundă colega de blog. Ba mai mult, m-a și pus să întreb ospătarul de la restaurantul din prima seară pe care ni-l recomandă. Ea cu gândul la Parque Rural de Anaga din Tenerife și la traseele pe care le-am făcut acolo. Degeaba am încercat să îi explic că eu cred că e un fel de Rezervație Națională prin care te plimbi cu mașina. Se uita neîncrezătoare la mine. Ea vrea să meargă, să își provoace oasele bătrâioare să facă față munților. Bine! Hai să mergem pe jos, că munți nu avem! Așa că am decis ca toată partea de plaje să o facem la pas. Biiine, inițial am zis că facem și noi ca toți turiștii: mergem pe jos între Praia do Marinha și Praia Banagil. Până când am descoperit că am putea să plecăm din Carvoeiro până în Marinha. Gabriela zicea că facem 2 ore. “Aaaa, parfum! Deci la 14 suntem înapoi și pe urmă pornim spre Albufeira să mâncăm!”, mi-am zis inocentă. Și ne-am pornit!

Am lăsat mașina în satul ăsta pescăresc despre care nu am găsit vorbindu-se pe blogurile de travel de la noi. În Carvoeiro. Treceți, vă rog, pe listă! Merită să îl vizitați! Cocoțat pe stânci, cu case cum altfel dacă nu albe, cu restaurante cochete unde poți să mănânci cea mai bună supă cremă de creveți din toată vieţişoara ta. Noi l-am vizitat la asfințit, întrucât dimineață când am părăsit buburuzoiul eram mult prea disperate să pornim în plimbare. Ok, am urcat pe lângă plajă. Și am luat-o agale. Inițial, pe drumul pe care ne trimitea GPS-ul. Pe urmă, am renunțat. Și am luat-o pe podețele de lemn care se întindeau de-a lungul stâncii. Cu inima cât un purice, am coborât treptele făcute direct în stâncă. Doar ca să dăm de plaje părăsite sau secrete. E plin de turiști în căutare de altfel. Parcă sunt capre negre prin munții noștri. Domne, și ce condiție fizică! Până să gâfâi eu pentru că am urcat juma’ de metru, ei deja au parcurs tot traseul. S-au ascuns prin toate grotele. S-au fotografiat atârnând de toate stâncile pe care eu m-am oprit în a le admira de la o oarecare distanță. Prin locurile pe unde eu calculam fiecare pas de parcă era ceva integrală de clasa a 11-a, ei țopăiau ușurel de parcă toată viața au trăit prin stânci alunecoase. Ooof, măiculiță olteancă, mă ajunge bătrânețea! Ca să nu mă ajungă și depresia urc repejor pe podeț. Și merg mai departe.

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *