Înapoi Altă Mărie cu altă pălărie: Iguacu de Brazilia

Oricum, Sonică mai are o șansă. Să nu uităm de partea braziliană. Dooomne, ce se mai contrazice lumea pe interneţi, că în Argentina unde sunt 80% din cascade și unde ești acolo, fix în acțiune, e mai bine și mai frumos. Alții sar cu metafore și comparații, poate poate s-or face înțeleși: “da, domne, Argentina are 80%, acolo e acțiunea! Corect, domne, da’ în Brazilia ești ca la lojă, ca un spectator VIP”. Hai să ne înțelegem: e ca și cum ai compara mere cu pere. Fiecare are partea ei de uau, depinde de ce vrea fiecare turist să experimenteze. Mie, una, mi se par incomplete una fără cealaltă. Savarină fără frișcă, Tom fără Jerry, vară fără caniculă. Probabil că Sonică ar înclina spre partea asta braziliană. Normal, nu pe el l-au mâncat toți țânțarii din Foz de Iguaçu, dacă nu cumva din toată Brazilia.

Pentru singurul traseu pe care îl are Brazilia ca să vezi minunățiile, ne-am alocat vreo 4 ore. Și am început cu un delay serios pentru că afară turna cu găleata. Vedeam cum minutele trec, știam că în seara aia aveam avion și mă gândeam cu groază că nu mai avem timp să mai dăm o tură să ne bucurăm de zgomotul apelor supărate. Ca să vă faceți o idee de cum e vremea p-acolo la sfârșit de mai, până să ajungem noi la casa de bilete soarele frigea deja. Noroc că, până la Belmond Hotel în dreptul căruia este și punctul de început al singurului traseu care te plimbă să admiri peisajul, am mers cu autocarul. Până am coborât, până am scos primele interjecții admirativo-apreciative, s-a lăsat ceață. Da’ o ceață din aia de nu te lasă să vezi nimic în spatele ei. Puteam doar să aud gălăgia apei. Atât.

Cu un Sonică în pragul depresiei și nici cu mine simțindu-mă mult mai grozav, o iau agale pe traseu. Din loc în loc sunt loje amenajate pentru noi, spectatorii dornici de superlative. În unele e așa mare înghesuiala încât se fac cozi frumos, cu număr de ordine, ca să poți intra și să te bucuri de un cadru de 10, 15 secunde. Între timp, vremea își mai revine. Nu vedem soarele ca ieri. Nici curcubeie colorate. Dar măcar ceața ne lasă să vedem dincolo de ea. Pe alocuri, strigătul apei prăbușindu-se este acoperit de strigătul celor care au decis că azi e o zi numai bună să se ude până la piele. Unii au plecat înfășurați în pelerine de ploaie. Nu ajută! Pelerinele nu ajută atunci când decizi să te plimbi cu barca pe sub cascade. Cel mai bine ajută să fii cât mai despuiat, astfel încât la final să poți pune hainele uscate pe tine. Și, că tot adusei vorba, cică e mai spectaculoasă excursia cu barca pe partea Argentinei. Iar cu elicopterul nu se zboară decât de pe partea Braziliei.

Chiar dacă le-am mai văzut și ieri, nu pot să mă opresc din minunat. Interesant cum natura devine aliatul lui Sonică: copacii, crengile, frunzele, toate devin rame naturale pentru cadre cu ape înspumate. E bine că am venit iarna. Chiar dacă nu avem așa mult soare, cascadele au apă din belșug. Mai văzusem eu câteva cadre trase în timp de vară, când parcă mă uitam la perdelele bunică-mii rărite de vreme și de atâta spălat. Ee, să nu exagerăm! Cred că ar fi fost interesant și să vezi ce e sub atâta apăraie. Până una alta, îmi văd de drum. Trec pe lângă un melc. După ce că e melc, mai e și mic. Măăă, amărâtule, unde plecaşi tu așa agale că te prinde primăvara? De fapt, ca să fiu complet onestă, aci am văzut și ceva animăluțe și ceva mai mult păsăret. Nu mai știu nimic din denumiri. Important e să știți că, dincolo de faptul că găzduiește cascadele, parcul ăsta are viața lui și locuitorii lui permanenți, lăsați în umbră de spectacolul apelor.

       

Tot atentă să nu calc vreun purtător din ăsta de casă în spinare ieșit la plimbare pe ploaie sau vreun raton din ăla cu nasul lung care fură mâncare, nu mai bag de seamă ce se mai întâmplă împrejur. Noroc că mă lovesc de un fotograf rămas pe loc care tot încerca să surprindă ceva. Da, domnule, am ajuns aproape de Gâtlejul Diavolului. Alt spectacol, de la un alt nivel privit. De fapt, poți să îl vezi și de sus dacă urci cu liftul pe un fel de terasă și de jos dacă te încumeți să te uzi leoarcă și să mergi pe podețul făcut până aproape în mijlocul acțiunii. Le-am făcut pe amândouă. Ăsta a fost momentul cel mai intens. Pe pod, înconjurată de ape, cu stropi sărind din toate direcțiile, cu vuiete venite de peste tot, cu apă care nici nu apucă bine să se liniștească după atâta zbatere că și pornește să se zbată din nou. Sunt cumva în punctul în care o cascadă se liniștește, iar alta își începe curgerea.

        

Culorile mă fascinează și azi. Culoarea apelor, culoarea râului, cerul gri, pelerinele colorate ale turiștilor, verdele moțurilor de vegetație ieșite ici colo printre spume, fluturii pictați, toate se îmbină perfect, niciuna nu este prea stridentă sau prea ștearsă. De pe terasă se vede și pasarela de pe tărâm argentinian care aduce turiștii la Gâtlej și pe care noi am parcurs-o deja. Și, tot de aici, se vede cât de liniștită este apa râului fix până în momentul în care începe să cadă, neprevestind nici viteza și nici furia cu care pare a se arunca în hău. Aveam să văd aceleași ape liniștite când m-am așezat în zona cu mâncare și suveniruri de lângă Porto Canoas ca să savurez un minunat sandviș cu ton. Eu am mâncat tonul și pe mine m-au mâncat niște păianjeni ce au avut grijă să mă umplă de gâlme și să mă ia la goană de pe scaun. De parcă nu îmi ajungeau cele câteva ore bune de când tot alergam când cu Sonică, când după el.

        

Da, îmi e clar! Fără partea braziliană, cascadele Iguazu ar fi cel mult interesante. Dar clar nu la fel de spectaculoase! Dacă ar fi să mai ajung o dată la Iguazu, aș merge cu autobuzul până la ultima stație și aș lua traseul brazilian invers decât majoritatea. Așa aș avea șanse bune să prind podul ăsta, care parcă ar fi o limbă de șarpe, gol goluț și aș avea parte de o sală aproape goală și de un show aproape exclusiv adresat mie. Și, nu, nu i-aș aloca mai mult de 3, 4 ore. Pentru că traseul e destul de scurt, sub 2 kilometri, iar locuri de văzut în Foz sunt o grămadă. Parte dintre colegii mei de grup au fost să viziteze Parque das Aves și s-au întors super încântați de numărul mare de specii care au stat frumos la poză. Alții au fost la templul Budist poate în căutare de liniște, poate doar să vadă și puțin din Paraguay (de aici se vede nițeluș din Ciudad del Este).

În partea Argentinei, la Gâtlej aș încerca să ajung după amiază ca să nu am soarele (dacă e prezent pe cer) direct în ochii lui Sonică. Și aș încerca un tur de seară dacă e lună plină. Îmi imaginez că e spectaculos. O variantă făină ar mai fi cazare direct în parcuri, atât în Argentina cât și în Brazilia. Îmi amintesc că în Kenya, datorită faptului că eram cazați direct în parcuri, nu trebuia să ne grăbim să ieșim odată cu restul turiștilor și de multe ori aveam parcul doar pentru noi. Se pare că și aici se poate. Normal, costă. D-apăi, acu’ sincer, nu mergem la Iguazu în fiecare weekend. Da, trec experiența asta alături de India și de Safari din Kenya în top 3. Deocamdată…

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *