Înapoi Au mai lăsat şi egiptenii chestii neterminate, de exemplu Obeliscul Neterminat al lui Hatshepsut

Doar ca să facă loc unei alte zile. Ce începe promițător cu o plimbare cu barca motorizată, nu cu felucca (barcă mânată în luptă de pânze). Avem două opriri planificate: insula Kitchner ca să vedem Grădina Botanică și satul Nubienilor. Prima oprire nu are alocat prea mult timp. Poate și pentru că nu este extrem de întinsă. Mie una mi-a plăcut plimbarea printre cele aproape 400 de specii de plante exotice, aduse de peste tot din colțurile lumii. E adevărat că nu e o grădină botanică în adevăratul sens al cuvântului, așa cum am văzut prin alte locuri, însă pauza pe alei umbrite e bine venită. Măcar și doar pentru faptul că mai vezi și plante printre atâtea temple. Și viață printre atâtea ruine. Liniștea durează și nu prea. Pentru că unora dintre comercianții care te întâmpină la intrare li se permite accesul și în interiorul grădinii. Și uite cum, printre cip ciripituri de păsărele, mai auzi câte un “10 Lira, madam! 10 Lira!” Mulțumești dând din cap a nu și încerci să mergi mai departe. Copilul sau tânărul se va lipi de tine ca timbrul de scrisoare. Și te va însoți printre palmieri, pe lângă flori, se va aşeza lângă tine pe bancă să vă trageți sufletul. Și va încerca în permanență să te facă să înțelegi că, fără mărgelele pe care el le vinde, viața tău va fi pustiu. Dacă merge, bine! El își vinde marfa și o ia de la capăt cu următorul grup. Dacă nu merge, tot bine, el tot o ia de la capăt cu următorul grup. Tu rămâi în ambele situații cu creierii făcuți varză de la “10 Lira, madam! Very cheap!”

  

Lăsăm plantele și pe vânzători în urmă și pornim spre satul Nubienilor. Am ales varianta cu vaporul în detrimentul variantei cu cămila. După Maroc și experiența cu mersul pe cămilă la răsăritul soarelui prin deșert, mi-am promis că fie o comit definitiv și în stil mare și traversez toată Sahara pe cămilă, urmând să mă aștepte Smurd-ul pe undeva, fie rămân la varianta cal că-i mai interesantă și mai tradițională. Așa că, am făcut parte dintre cei cu care a fugit vaporul și nu cămilele. Dacă, în mersul lin pe care l-am experimentat eu acum câțiva ani, era destul de dificil să rămâi pe cocoșată, nu vreau să îmi imaginez ce au simțit colegii mei de grup când cocoșilă s-a pus pe galop. Îmda… trebuie să fi fost cel puțin de neuitat. E adevărat că mai toți aveau o culoare pală când au ajuns în sat și nu prea aveau chef de vorbă… Am dat vina pe soare! După ce am trecut de, cum altfel, comercianții care își întinseseră marfa de-a lungul drumului, am ajuns și la una dintre gospodăriile care urma să ne fie prezentată și unde urma să ne răcorim cu un ceai de hibiscus. M-au fascinat nuanțele de albastru prezente pe pereți. Și picturile care reprezentau diverse activități din viața de zi cu zi a familiei. Mohamed îmi face semn că pot urca pe terasă pentru poze. Nu mi s-a părut nimic dătător pe spate, mai ales că tot ce se putea vedea erau acoperișurile caselor vecine. Colega de blog însă a văzut câteva cadre de artist…

Prinsă în a fotografia cămilele de la înălțime, nu mi-am dat seama de zarva de la parter. Abia când m-a moleșit soarele și am decis să merg la umbră lângă restul grupului am văzut care era treaba: un pui de crocodil era vedetă și trecea din mână în mână ca să fie fotografiat. Oooo, măiculiță olteancă! Domne, departe de mine gândul de a fi ipocrită! Până la urmă, și eu mănânc carne de porc și de pasăre și de vită și alte animale sacrificate. Însă, când am văzut suflețelul ăla care ar fi trebuit să fie undeva, liber, fără să aibă botul legat, și să își vadă de copilăria lui, m-au luat toate căldurile. Cred că am fost și extrem de sarcastică la un moment dat când Mohamed m-a întrebat dacă nu vreau și eu o poză cu vietatea. Mai era un crocodil captiv în ceva fântână, fix lângă masa unde ne beam noi ceaiul. A încercat săracu’ ghid să îmi explice de nenumărate ori în zilele ce au urmat că oamenii de acolo își câștigă traiul și așa și că turiștii cer asta. Nope, nu m-a convins. Înțeleg rațional că le dăm turiștilor ce vor ca să îi facem să revină sau să vorbească frumos de noi ca să îi facă și pe alții să vină, însă asta cu să ne folosim de animale care nu au nici o putere în a se apăra, asta mă depășește. Ca și cum am fi noi luați, duși pe Marte, ținuți într-o cușcă pentru ca extratereștrii să se poată fotografia cu noi… Mi-ar plăcea? Atât le-ar trebui…

        

Ca să mai uit de supărarea cu crocodilii, Mohamed aduce o tanti ce ne va picta cu hena. Ne alegem câte un desen. Mă las pe mâna și talentul desenatoarei. Nu îmi aleg un desen cu semnificație. Îmi aleg ceva ce îmi place, așa cum am făcut în toate țările în care m-am lăsat pictată, deși nu aș fi avut acest drept întrucât doar femeile măritate se pot împodobi astfel. Trec peste tradiții și mă bucur de podoabă. Reușesc să îi mânjesc nasul lui Sonică și să stric una dintre florile minunat trasate cu vopsea. Nu-i nimic, în două săptămâni oricum va dispărea definitiv. Hai la barcă! Mai avem câte ceva de făcut astăzi în Aswan! La întoarcere, băieții barcagii se străduiesc să creeze o atmosferă făină cu cântece și dansuri de-ale lor. Exact cum auzisem cu o seară înainte când Sonică se juca de-a prinselea cu luminile colorate care se reflectau în apele fluviului. Mă și miram de unde vine muzica aia antrenantă în ritmuri susținute cu bătăi de palme. Acum îmi e clar. Și, tot pe barcă, din două trei mișcări, sunt așezate în fața noastră obiecte numai bune de a deveni suveniruri pentru acasă. Păi bine, frate barcagiu, de ce nu ziseși că ai și tu de vânzare astfel de lucrușoare că nu mai cumpăram de la ceilalți comercianți? Ce să fac cu cinci perechi de mărgele care, oricum, nu se potrivesc decât aci, în țara voastră?

Ajungem repede înapoi la vasul care ne-a legănat trei nopți. Ne luăm bagajele, îmi iau rămas bun de la Ahmed și de la Michael și ne pregătim de jumătate de zi de Aswan. Îmi face plăcere să mă reîntâlnesc cu șoferul nostru, domnul galant cu pupatul mâinilor. Se pare că și lui. Îmi dăruiește un zâmbet larg și o privire duioasă. Ne ocupăm locurile în autocar și ne-am cam pune pe dormit. Mnu, nu e vreme! Distanțele între obiectivele pe care le vom vizita sunt extrem de mici. Așa că, nici nu apucăm să ne așezăm bine pe scaun, că Mohamed ne și invită să coborâm să vizităm Obeliscul Neterminat a lui Hatshepsut. Vizita începe cu vizionarea unei bucăți dintr-un documentar realizat de cei de la National Geographic prin care se încearcă prezentarea poveștii construcției gigant aflată încă la orizontală, prinsă de roca mamă. Asupra gigantului, care zice-se ar cântări mai mult de 1200 de tone și ar avea o înălțime de 37 de metri, s-a creat o întreagă legendă, pornind de la faptul că acesta a fost abandonat, deși era aproape gata. Se pare că aici, în carierele de granit care se află de-a lungul Nilului în Aswan, se găseau cele mai bune pietre care erau folosite la construcția templelor, sculpturilor și monumentelor din Egiptul Antic.

În cariera de granit din nordul Aswan-ului găsim, exact cum au lăsat-o cioplitorii acum 3500 de ani, și construcția asta imensă, încă prinsă de roca mamă din care a luat naștere. Cu ajutorul Doleritului (o rocă asemănătoare bazaltului), o piatră rotundă, neagră, de dimensiunea unui pumn de copil, vechii egipteni spărgeau granitul, dând naștere sculpturilor care, abia ca pas final, erau decupate complet din blocul de rocă. Pasul ăsta final a lipsit în cazul Obeliscului Neterminat. Na, unii zic că egiptenii și-au dat seama că nu vor putea transporta asemenea colos la templul din Karnak unde ar fi trebuit așezat. Nu prea stă în picioare ipoteza asta nici măcar pentru o habarnistă ca mine, având în vedere tot ceea ce am văzut făcut de oamenii ăștia pe vremea când noi nu eram nici măcar în planurile lui Dumnezeu, darămaimite să mai și avem idei de construcții care să rămână mii de ani în urma noastră. În plus, vorbim de un obelisc construit pentru cinstirea celui de-al 16-lea an de domnie al femeii faraon, Hatshepsut. Păi n-ar fi găsit ea o soluție să îl transporte și să îl ridice la verticală?! Mi-e greu să cred… Mai e o ipoteză, cea a unei fisuri care a apărut în obelisc. Asta să zicem că ar mai sta în picioare, însă sunt și istorici care susțin că fisura a apărut după ce lucrările au fost abandonate. Mai sunt și voci care vorbesc despre superstiții și credințe ale egiptenilor antici. Și uite așa e gata legenda! Și unde e legendă, e curiozitate! Și unde e curiozitate, sunt turiști! 

Înapoi

2 răspunsuri la “Au mai lăsat şi egiptenii chestii neterminate, de exemplu Obeliscul Neterminat al lui Hatshepsut”

  1. Articol despre Asuan este f intresant și are multe informații utile pentru călătorii spre Egipt. De aceea eu ca ghid Egitean va recomand sa citiți articolul dacă vreți să vizitați Egipt.
    Mulțumesc f mult Andreea un efort extraordinar. Cu mult de articole și succes

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *