Înapoi De ce bat clopotele, Mitică, în Bomerano?

Nici nu terminăm bine de rostit această decizie luată unanim, că, în josul unui dealo-munticel, apare Positano. Atââât! Până aici ți-a fost! Păi de când aștepta el, bietul Sonică, să poată și el să își arate talentele cu așezarea asta atât de instagramabilă? Și dă-i și înghite ca nesătulul. Vreo 60 de cadre. Aloooo, ne potolim și noi că oricum ne vom uita la maxim trei? Bine, bine, zice el turuind în continuare. Îl iau cu forța și îl smucesc deloc delicat, ca un părinte idiot care se răzbună pe copii pentru că nu are el răbdare. “Hai odată, măi aparatule, că mai avem drum de făcut!” Drumul continuă același desen: pădure, creastă, stâncă. Ne întâlnim din ce în ce mai des cu turiști. Semn că ne apropiem de Nocelle. Și chiar așa e. După trei ore și jumate de la plecare, după 300 de poze și o baterie schimbată, după trei pauze de 15 minute în care ba ne-am pozat ca niște piți ce nu suntem dar nu înseamnă că nu ne credem a fi, ba am vorbit la muncă dând indicații clare și precise cum și în ce fel să se certe lumea cu ANAF-ul (nu eu, colega antreprenoare, de!), am ajuns. La barul de unde poți să îți iei apă, cola și limoncello. Și care stă și el suspendat deasupra unor livezi de lămâi.

          

Nu ne oprim. Parcă am vrea să coborâm până în Positano, deși ne dăm seama că nu avem nici o șansă să ne mai întoarcem tot pe jos. Hai să coborâm doar câteva trepte, să vedem cât e de greu. Nu am mers mult. Până la Lemon Point, în fața bisericii. Aici, în plin sezon, găsești vânzători de limonadă, pare-se cea mai bună din aceste locuri. Noi am găsit o pisică leneșă și vreo doi turiști morți de oboseală care urcaseră din Positano. Fără apă, fără nimic de halit, au crezut că nu e chair așa cum se spune. Ei bine, erau mai terminați decât noi, mâncătoarele de şaorma. Le-am dat o sticlă cu apă și vreo câțiva biscuiți. Că, na, dar din dar se face Rai. În plus, mă gândeam că și mie mi-ar fi plăcut să primesc măcar apă dacă nu și ceva dulce care să mă ajute cu nițică energie după atâtea sute de trepte urcate. Că tot adusei vorba, apă puteți să vă luați din fântânile pe care le mai găsiți ici colo pe traseu. Important e să aveți sticlă. Și nu vă lăsați păcăliți de “e un traseu ușor, îl faci cât ai clipi, nu ne mai cărăm și cu apă după noi!”

După ce făcurăm un pustiu de bine, după ce scăparăm de grija lui pi la pătrat într-o toaletă mai curată chiar și decât a mea de acasă, după ce mângâiarăm pisica de două ori cu gândul la cocălătoarea noastră rămasă în București care strânge când merge cu noi toate pisicile după ea, o luarăm vitejește înapoi. Vitejește primele zece trepte, până când ieșirăm din raza vizuală a celor ce mai erau acolo la tras de suflet ca noi. Că pe urmă… urcam două trepte, stăteam 10 minute, mai urcam o treaptă jumate, mai stăteam preț de un episod de telenovelă. Noroc că nu coborâsem chiar așa multe. Și că destul de repejor intrarăm pe drumul pe care deja îl cunoșteam de-acum. Prinserăm din urmă copiii pe care îi ajutaserăm cu apă. Măăă, ăștia fie sunt mai leneși decât noi, fie cască gura la toate gărgărițele. De dragul poveștii, să mergem pe varianta unu. Întru umflare în pene a celor două grăsuțe care ne regăsim, îi depăşirăm de vreo două ori.

Vere, să fi fost soarele care se ascundea din ce în ce mai după munți, să fi fost că deja știam drumul, să fi fost că Sonică deja se plictisise să tot înghită cadre, nu știu care din toate astea ne-a făcut să împingem în gambă, vorba lui CRBL, și să scoatem la întoarcere un timp la jumătate decât la dus. “Nuuu, măăă, e clar, acu’ făcurăm și exerciții și d-aia” se aude glasul vesel al colegei de blog și de aventuri pe coclauri. Și, de ce să nu recunoaștem, și de mâncat şaorma. Colega, de! O să mă fac că nu am auzit asta cu exercițiile ca să nu mă bușească vreun râs isteric. Ca să o readuc cu picioarele pe pământ, îi arăt unde era situată casa unde găsisem eu o super cazare și unde aveam de gând să le aduc dacă nu m-ar fi tras Cristina, adică ailaltă Andreea, de mânecă, repetându-mi întruna ca o moară stricată: “doi kilometri dimineața, doi kilometri seara, indiferent cât o să mergeți pe zi! Ăia patru kilometri musai trebuie făcuți ca să ajungeți dimineața la mașină și seara să dormiți… ești sigură?!” Văzând unde era situată casa, tind să îi dau dreptate Cristinei… Dar, odată ș-odată, tot o să le-o coc eu…

        

Ne despărțirăm de copiii cu apa care plecară spre Praiano de unde urmau să ia un autobuz spre Sorrento. Bine, pa, la revedere! M-am gândit să le propun să meargă cu noi, însă îmi era teamă că or să ne umilească la ce a mai rămas din traseu și doar ce mi se mai umflaseră și mie penele. “Lasă-i, să exeperimenteze, să alerge după autobuz, să pună sângele în mișcare!” mi-am zis răutăcioasă. Și mi-am văzut de drum. Aproape de ieșire de pe traseu, ne întâlnim cu două doamne, un fel de mama și mătuși-mea. Unde or fi plecat, mă vere, ăle băbuţe, pardon, tinere pensionare? “Nu mai aveți mult până în Positano…” le zâmbesc de sub masca unui drăcușor care mi se potrivește mănușă. “Haaaa, ha, ha. Ce simpatică sunteți! Nu, noi mergem doar până aici, la ferma Zet ca să ne dezmorțim puțin! Traseul l-am făcut deja de trei ori de când suntem aici în vacanță!” Joac-o p-asta, Andreea, dacă te mâncă! Mă bag la loc după masca de drăcușor, îmi iau coada între picioare și merg mai departe. Ca în viaţă…

       

Domne, cam prin timpul ăla când gospodarii de la țară mulg vacile, ajungem și noi la ieșirea de pe traseu. Obosite așa s-așa. Fericite, însă, cât nu ne putem încăpea în piele. Pe lângă noi trece un om de-al locului călare pe un fel de Murgu de-al lor. Se citește atâta pace și liniște pe chipul ambilor, cal și călăreț, de îmi plouă în gură. În sat deja lumea se pregătește să tragă cortina: unii își mână caprele în staul, alții aleargă niște găini ca să le bage la coteț, vreo doi copii călare pe un măgăruș merg să își cumpere o pâine până termină mama de pregătit cina. Soarele e deja cu ochii pe jumătate închiși. Și deja se lasă răcoare. Sau să fie de la faptul că tricourile noastre sunt cam fleașcă? Ne schimbăm așa, în plină uliță, cu gândul că lumea satului e prea ocupată ca să stea să analizeze dacă lenjeria mea e de la Victoria Secret sau de la Victoria magazin. Dăm de haine uscate și ne încălzim. Mereu, pe ultima sută de metri, am senzația că gata. Mă prăbușesc, nu mai reușesc să ajung la amărâta aia de închiriată.

Și cum mă gândeam eu așa că panică, panică, energy level almost exhausted, încep să bată clopotele. Ă? Poftim? Ce zici acolo? Da, da, exact cum citiți! Au început să bată clopotele. De la biserica din sat. Acuma, la noi la țară, clopotele bat doar dacă a crăpat cineva sau e sărbătoare. Nu apuc să îi împărtășesc aceste înțelepciuni ale satului colegei de blog că o și aud trăgând concluzia înțeleaptă și serioasă ca de obicei: “păi, probabil sunt fericiți că nu murirăm nici una dintre noi și transformă întoarcerea noastră într-o sărbătoare! Și, uite, așa îi anunță pe toți sătenii că alea două grăsuțe, care plecară la drum azi dimineață și pe care făcură ei pariuri cum că fie vor pica în vreo râpă, fie vor fi devorate de vreo șopârlă hămesită, fie vor chema Smurdul lor românesc să le aducă înapoi la mașină, își depășiră condiția, învinseră toate vicisitudinile și ajunseră victorioase la închiriata lor!” Mă uit la ea tâmp. “Data viitoare musai să îți iei o pălărie că Soarele ăsta care te pălește pe tine în cap nu îți face chiar bine…” Și uite așa se încheie traseul nostru pe Cărarea Zeilor. Nu cu o poză cu tricolorul cum face orice Andreea, fie ea Marin sau nu, când cucerește vreun munte, ci cu zdrăngănit de clopote. Ca să știe tot satul!

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *