Înapoi De la Praia Dona Ana şi până în Ponte da Piedade, cu trecere prin Praia do Camilo

Hotelul a fost minunat: așezat pe plaja Tres Irmaos, plin de nemți și britanici, jucători de golf, care își lăsau în fiecare dimineață geanta cu crose la intrarea în restaurant, cu personal suficient de discret încât să nu te simți cotropit și, în același timp, suficient de prezent ca să nu te simți părăsit, cu un mic dejun bogat ca să nu te plictisești de ăle ouă ochiuri, cu muzică live în serile colorate de apusuri ireale. În fiecare seară când ajungeam rupte după atâta umblat găseam camera curată bec și încălzită cât să ne revenim după vântul care ne-a ciufulit uneori pletele. În holul mare de la fiecare etaj, pe canapele moi, puteai să savurezi în tihnă un pahar de vin cu privirea pierdută în imensitatea albastră a oceanului sau în nemărginirea verde a terenurilor de golf. În prețul camerei intră și masajul și piscina încălzită. Prea puțin spre deloc am profitat de toate astea. Nu a fost timp pentru răsfățul de la hotel. Am alocat fiecare clipă răsfățului de pe plaje. Doar pentru ăsta este recunoscut tărâmul ist.

Pentru că vacanța ne-a fost scurtată brutal, fără să avem drept de protest, am decis să ne folosim de fiecare minuțel. Eu cu Sonică de gât, șoferița cu buburuzoiul de volan am parcurs vreo 1300 de km. O să ziceți: ”aolooo, ați stat numai cu fundul în mașină!” Eu zic să mai încercați o dată. A fost excursia cu media cea mai mare de kilometri parcurși pe zi (vreo 20). Și să vedeți de ce. Habar n-aveam eu că urma să înceapă defilarea prin fața lentilei lui Sonică și a ochilor mei a diverselor bucăți rupte din Rai. Și atenție, spune treaba asta o non iubitoare de plajă! Încă de la prima noastră oprire, Praia Dona Ana, mi-am dat seama că se duce naiba planul ăla cu “stăm și noi cu burta la soare câteva zile în plină iarnă!” Spectacolul plajelor începe de sus, de pe șosea, de unde trepte șerpuinde din lemn au grijă să îți testeze condiția fizică. Pornesc curajos și cu elan. Mi se mai domolesc și curajul și elanul pe la jumătatea înșiruirii de trepte când mă gândesc că mai trebuie urcate și înapoi. Eee, acu’, n-oi muri! Jos, pe plajă, nisipul gâdilă degetele de la picioare. Ciudat, însă nu e frig. Și nici apa nu e așa rece cum îmi aminteam din anii trecuți. Ce e mega tare când mergi în extrasezon este că ai toată plaja pentru tine. Mint, mai erau vreo doi rătăciți care își încărcau bateriile cu liniște. Nu ne-am deranjat, evitându-ne cu talent cam cum driblează Ronaldo apărarea echipelor adverse. Tot așa, sportiv, ne-am cățărat pe cele câteva zeci de pietre în spatele cărora stătea pitită o bucățică de plajă ascunsă între stânci, fix la stânga lu’ Dona Ana. Ok, deci chiar e adevărată treaba aia cu “găseşti locuri cu nisip pe unde nici cu gândul nu gândeşti”.

      

Dacă tot stă așa comod buburuzoiul în parcare, hai să o luăm pe jos până la Farol da Ponta da Piedade! Agale, pe drumuri care sunt păzite de case luate din reclamele la înălbitor. Ia uite, un drum în stânga! Oare unde o duce? Păi să vedem! Duce la restaurantul O Camilo. Și la Praia do Camilo. Parcă labirintul de trepte este și mai întortocheat decât la Dona Ana. Bag seamă Camilo era mai năzbâtios, iar Dona Ana mai doamnă, na! Hai să coborâm că vedem noi cum mai urcăm apoi! O plajă cochetă, mică, plină de verdele apei. Un tunel săpat în piatră ne scoate într-o altă bucată de nisip, unde stâncile se ceartă cu valurile furioase. Cine știe, or fi avut și ele o zi proastă! Valurile, zic! Faptul că, de jur împrejur, se înalță pereți de stâncă pigmentată de verdele plantelor pitice te fereşte de vânt. E adăpost, e numai bine de înotat. Sau de lăsat razele soarelui să mângâie trupuri albite de iarna de acasă. Sau doar de privit culoarea ireală a apei. Ori, poate, de ascultat ce are oceanul de spus. Auzi, lasă romantismele astea și hai să urcăm! 200 de trepte. Mas o menos. Nu am timp să mă plâng. Sau să mă opresc din metru în metru ca să îmi trag sufletul. Că soarele e pe fugă. Și mai avem de ajuns într-un loc. Înainte să ieșim din zonă, îmi arunc un ochi să văd dacă restaurantul e doar de formă sau chiar ar putea să ne ajute cu o cină nițel mai târziu. Se pare că există mișcare înăuntru. Aleluia!

          

În 10 minuțele ajungem și la Ponte da Piedade. Habar n-aveam ce mai e și locul ăsta. De fapt, ca să fiu sinceră până la capăt, nici nu îl pusesem pe listă. Colega de blog a insistat să ne ducem aparatele foto în zona asta. Domne, a fost cel mai tare loc din tot Algarve. Stați să văd dacă pot să vă explic în cuvinte. Inițial, am crezut că e vorba de stâncile care stau la stânga farului, spre Praia do Camilo. Eee, faine imagini, ce să zic! Ia hai și pe partea cealaltă a farului. Că uite, e un podeț de lemn. Îmda, podețul de lemn se întinde pe kilometri buni. Și e făcut ca să poată tot turistul să se bucure de tunelurile naturale săpate de apă, de grotele ascunse de care dai pe unde nici cu gândul nu gândești, de stâlpii de rocă nisipie scăldați generos de apele oceanului verde albăstrui. Concert de culori. Am parcurs tot drumul până la Miradouro da Ponta da Piedade unde ne-a prins și apusul. Nu simți kilometri. Pentru că ești prea ocupat să simți, să miroși, să asculți. P-ici p-icolo, tineri înamorezaţi au trecut de gardul de protecție și stau atârnați pe stâncile ospitaliere. Mă ia amețeala numai când mă uit la ei… Ei nu par a avea vreo problemă. Ba, din contră! Un cățel și-a scos stăpânul la plimbare. Și are grijă să îl plimbe prin locuri numai bune de ars calorii. Două doamne stau într-un foișor scăldat în lumină și privesc cum oceanul și soarele se întrepătrund ca într-un joc de dragoste. E o stare de… de bine. De preaplin cu ce ne trebuie de fapt, nu cu ce ni se spune că ne trebuie. Creierii mei sunt fericiți. Și sufletul. Dacă aș putea opri timpul în loc… Acum, aici, așa!

     

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *