Înapoi Delta lui Tigre

Am lăsat viața la țară în urmă. Și m-am dus la oraș. Din păcate. Acu’, dacă tot nu avusei încotro, hai să mai văd ce mai are Buenos de arătat! Ca orice țărăncuță care ajunge în capitală și care se respectă, m-am dus la mall. La Galeriile Pacifico, mai exact. În apărarea mea voi aduce argumentul că, până în 1940, clădirea a găzduit Muzeul de Arte Frumoase. Și că eram interesată de picturile de pe tavanul Domului. Și de arhitectura interiorului. Și de tavanul din oglinzi. Nu m-au interesat magazinele. Deşi… am căutat câte ceva pentru nepo la pătrat și pentru încă un cineva care încă se mai dospea în perioada respectivă în burtă la mumă-sa. Nu am găsit nimic pe care să arunc banii. În schimb, atmosfera mi s-a părut super tare. Câteva magazine au la intrare DJ, care mixează ceva bumţi bumţi. Deși inițial mi s-a părut cam prea multă gălăgie, în cele din urmă mi s-a părut inedit. E tot un fel de marketing și ăsta, nu?

    

Tot plimbându-mă cu ochii mai mult în tavan, ajung și la Centrul Cultural Borges. Citisem că aici poți să vezi spectacole de tango nu atât de “turistice”. Exact ce căutam. Un fel de milonga mai repede decât un tango dansat pentru turiști. Cu 20 de dolari am luat bilet pentru seara de vineri. Eu am plecat fericită. Sonică, însă, plângea cu nasul în batistă. I s-a spus clar că el nu are ce căuta la dans. Nu are voie să scoată nasul din geantă. Deci nu poate să vadă nimic din desfășurarea de forțe. Indiferent cât de frumos am zâmbit amândoi doamnei de la casa de bilete, a rămas bătut în cuie. Regula e regulă! Abia abia reușesc să îl liniștesc cu promisiunea că o să îl duc să căutăm un spectacol pe stradă. Nu se poate să nu găsim noi ceva! Mai avem niţel de stat în Buenos Aires și prindem aici și ziua lor națională. Deci, sigur o rezolvăm noi cumva! Uite, ca să mai uiți de supărare, să dăm o fugă în Delta del Tigre, deltă care nu se varsă în vreo mare sau vreun ocean, ci în Rio de la Plata, râul care desparte Argentina de Uruguay.

Prin 1800 pe aici își duceau traiul jaguarii. Oamenii le ziceau tigri. Asta înainte ca locul să devină extrem de important în comerțul cu fructe și răchită. Și înainte ca britanicii să construiască linii ferate ca să poată transporta produsele către cumpărători. După acest moment singurul tigru care a mai rămas în zonă este cel din denumirea deltei. Înainte de a lua la pas Puerto de Frutos, avem câteva ore de admirat, din vasul care ne duce agale pe Lujan, canale, insulele, case care mai de care mai luxoase sau, din contră, mai ponosite. Se pare că Tigre trece printr-o perioadă de renaștere și că din ce în ce mai mulți bogați ai Argentinei devin interesați să investească în partea asta de țară. Relativ aproape de marele oraș (31 de kilometri depărtare de Buenos), orășelul ăsta care pare mai degrabă un cartier al capitalei devine o variantă tentantă pentru a scăpa de agitația unei metropole și de a beneficia de relaxare și liniște.

       

Mă simt ca la Veneția. Mă rog, poate nu atât de înghesuită. Pe insulele care au fost create de Rio Parana poți vedea fel și fel de construcții: spa-uri care se adresează oamenilor cu bani, resourt-uri care se adresează cuplurilor și în care prezența copiilor nu este permisă, locuri în care natura poate fi descoperită din șaua calului sau la pas, printre plante lăsate să crească în voie. Prețurile sunt pe măsura luxului oferit. Nu am curiozitatea să întreb sume concrete. Îmi e de ajuns să știu că pe aici mai vine și Madonna din când în când cu copiii în vacanță. Barca își vede de drumul ei pe apă. Trecem pe lângă Museo Naval de la Nacion și prin poarta Muzeului de Artă. Sunt clădiri care îți sar în ochi. Pe lângă noi trec turiști care fac abstracție că e început de iarnă și se dau cu caiacele. Sau or fi oameni de-ai locului? Ici colo, pe câte un ponton, câte un pescar își încearcă norocul în apele extrem de agitate de bărcile care trec mereu ba la deal, ba la vale. Seamănă puțin cu Delta Dunării. Dar numai puţin…

    

Diego îmi povestește că acum ceva vreme, turiștii veneau doar pentru câteva ore în zonă. Exact cum am venit și noi. Dar, încet încet, zona se dezvoltă și sunt destui cei care își caută cazare pentru mai multe nopți pe una din insule. Nu contează că singurul mijloc de transport este barca. Oamenii caută liniște. Și un pic de izolare. Tot el îmi spune că argentinienii se întorc și ei către Tigre, odată descoperit potențialul de a face bani. Multe dintre proprietățile aflate în paragină au fost deja achiziționate și urmează să fie folosite fie pentru timpul liber din weekend al familiei, fie dedicate turiștilor. Îl întreb dacă mă ajută să devin ghid aici, în țara lui. Ca să știu dacă îmi caut o casă aici, în mijlocul apelor. Îi surprind un zâmbet șmecheresc. “Un ghid nu câștigă foarte bine, să știi! Ar trebui să vii cu bani din România ca să îți permiți să devii proprietar în zonă, fie și al unei căsuțe ce stă să cadă!” “Bine, am să joc la loto mai întâi! Dar să te pregătești că tot am să vin eu cândva aci, la voi!”

Ca să mă obișnuiesc cu locul în care voi locui eu cândva, mă opresc nițel și în Puerto de Frutos. Un fel de piață. Dacă la începuturi era locul unde găseai fructe proaspete aduse din toate insulele, acum e un fel de iarmaroc de unde poți să îți cumperi inclusiv mobilă. Am dat o tură ca să îmi fac o idee referitoare la prețuri și produse. Eram chitită să îmi cumpăr o cană din aia de-a lor de ceai. A câștigat rațiunea: “fii serioasă, nu o vei folosi niciodată acasă! Ea are farmecul ei aici, acasă la ea, la tine acasă va fi o ceașcă în plus în dulapul cu căni bibelou!” Nu m-am lăsat cu banii în buzunar: am plecat cu ceva bomboane din dulce de leche. Că nu am știut unde voi ajunge mai pe seară. Mi-ar fi plăcut să am răgazul de a rămâne la un mate într-unul din restaurantele care stau înșirate pe malurile Lujan-ului. Și să mă uit la meșteșugari. Sau poate doar la cumpărători. Rămâne pe data viitoare!

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *