Înapoi Hai că m-am şi rătăcit în Rio!

Hai, Andreea! Să mai vedem din Rio! Păi, fiind la capitolul artă, hai să vedem care e treaba și cu samba! Zis și făcut. Adică, plecat spre Pedra do Sal ca să vedem unde tot aud că s-ar fi născut dansul ăsta în care te scuturi din toate încheieturile. Suntem deja în cartierul Saude, cartierul foștilor sclavi africani evadați. Așezat lângă port, locul era numai bun pentru imigranții în căutare de joburi zilnice și de un trai care să nu îi coste prea mult. Și au început să se adune și să se așeze, extinzându-se până aproape de Pedra do Sal. Aici a fost stabilit și punctul de întâlnire al celor ce erau răspândiți de jur împrejur. Mai schimbau o vorbă, mai cântau la bongo, mai dansau o sârbă de-a lor. Și uite așa, încet încet, locul devine un punct de referință culturală pentru populația de culoare. Și, pentru că e plin de viață, chiar și pentru populația Carioca. Carevasăzică, tradițiile africane sunt integrate în viața orașului.

Cel mai des când se vorbește de treaba asta cu dezvoltarea și îmbogățirea vieții culturale, apare un nume: Aunt Ciata. Venită din Bahia, femeia va ține cu dinții să nu uite cultura locului de unde a plecat. Așa că își deschide casa pentru întâlnirile oamenilor săraci din zonă sub pretextul ritualurilor religioase care se terminau însă cu samba, un fel de petrecere cu mâncare, dans, muzică, întâlniri romantice. Cum petrecerile cu samba erau interzise de poliție, Aunt Ciata și întâlnirile ei devin din ce în ce mai căutate nu doar de populația de culoare ci și de muzicieni, percuționiști și chiar de politicieni, atrași atât de muzică dar și de mâncărurile gustoase specifice Bahiei pe care femeia le pregătea. Petrecerile durau precum nunțile la noi acum ceva vreme: zile întregi. Și, cum Aunt Ciata era și o veritabilă dansatoare de samba, s-a gândit să îi învețe și pe Cariocas cum stă treaba cu dansul ăsta. Mai mult, în casa ei va fi înregistrat și primul cântec de samba.

Cu toate informațiile astea în cap, cred că vă e clar că eu căutăm ceva aşa… mare. O imensitate, ceva. Nici nu știu ce îmi imaginam. Mai important e ce am găsit. Un fel de piațetă în care stăteau câteva mese sub două umbrele la Bodega do Sal. Pe lângă restaurantul ăsta urcau niște trepte. Trag concluzia că erau un fel de stradă. Seamănă cu alea din favelă. Prin dreapta, strada Argemiro Bulcao se continuă tot pe niște trepte. Pe care stau din doi în doi metri grupuri de tineri colorați. La început, mi se pare extrem de pitoresc și fain locul. Mai să îmi vină să mă așez la un cico. În piață aici mai este un grup de turiști. Destul de măricel. Sunt toți atenți la ce le povestește ghidul. Eu și Sonică tragem cu urechea. Și din când în când mai facem câte o poză. Nu știu cum naiba s-a făcut, însă în excursia asta am fost mereu contra timp. Adică, în loc să ajungem aici luni seara când este o super atmosferă și se cântă samba, noi am ajuns vineri. Eee, măcar nu e aglomerat! Numai că… uneori asta nu e neapărat de bine.

    

Știți senzația aia pe care o ai de fiecare dată când cineva te fixează cu privirea? Ei bine, acu’ nu că o simțeam, parcă îmi urla în creier. Și în intuiție. Am început să fiu un pic mai atentă la ce se întâmplă în jur. Îmda, eram fixată. Din mai multe părți ale pieței. Și nu știu dacă eu sau Sonică. Parcă cineva aștepta să vadă dacă suntem cu grupul ăla sau suntem de nebuni. Al doilea moment de panică. Și, cum panica nu te lasă să mai gândești rațional, s-a dus naiba planul meu de a urca pe oricare din cele două străzi cu trepte ca să descopăr unde duc. Am ieșit tiptil din piață, strângându-l aproape pe Sonică de gât. Și am căutat să mergem pe străzi cât mai mari. Cu toate astea, am ajuns prin niște locuri în care se uita lumea nițel chiorâș la noi. Și când te gândești că eram într-un fel de centru. Ținta noastră era Arco da Lapa. De fapt, Carioca Aqueduct. De fapt, să dăm de lume cât mai repede. De aglomerație. Ne-am folosit din nou de GPS. Că nu îmi venea neam să mă așez la colț de stradă cu harta în mână și să mă gândesc pe unde să o iau.

Cu tot cu GPS-ul lui peşte prăjit, ne-am rătăcit. Și nu mai comentăm pe unde ne-a dus. În timp ce încercam să mă uit în ochii celor cu care mă tot întâlneam și să zâmbesc, prin cap îmi zburau numai avioane de genul “problema, de fapt, cu turiștii în Rio e că, necunoscând orașul, ajung să se rătăcească. Și nu se rătăcesc oricum, ci ajung în favele sau în cartiere nu tocmai prietenoase. Căci, de fapt, asta e problema siguranței în orașul ăsta: acum ești într-o parte turistică, 5 pași mai târziu ești într-o parte întunecată, rău famată.” Vedeți, de asta e bine să te documentezi despre locurile pe care urmează să le vezi, fără însă a merge atât de adânc în informații. Că, uite, prea multe informații ajung să te controleze și să nu te mai lase să experimentezi nimic de capul tău că te domină frica preluată de la alții. Frică, frică, dar tot cu Sonică pe afară. Cine să mă mai înțeleagă și pe mine? Nici măcar eu!

Am orbecăit ca niște curci bete. Ba chiar pot să bag mâna în foc că ne-am învârtit în cerc. Cred că eram extrem de aproape de obiectivul nostru, numai că efectiv am ocolit și iar am ocolit ca o blondă în sensul giratoriu. Am ajuns la Presbyterian Rio Cathedral. Și mi-a mai venit inima la loc. De fapt, de când am dat cu ochii de bulevardul Presidente Vargas, am început să respir nițel mai bine. Am mai văzut încă o dată și Catedrala Metropolitană, cea în formă de piramidă. I-am dat roată. Am greșit iarăși strada. Am văzut graffiti. Și am vorbit cu oameni de-ai locului ca să ne scoată din încurcătură. Da, exact cum spuneam. Acum 10 pași eram într-o parte ușor întunecată, cu oameni care mă priveau ciudat, acum suntem printre corporatiști. Care ne duc de mânuță până la strada pe care trebuie să o urmăm. Dacă poți să depășești șocul unei schimbări atâta de rapide și să te adaptezi, poți chiar să te bucuri de farmecul pe care îl are amestecul ăsta care nu respectă reguli.

E abia jumătatea zilei. Eu am îmbătrânit deja cu cinci ani. Mă tot lupt cu mine și îmi tot vorbesc ca să elimin frica asta care nu e nici măcar a mea, pe care am preluat-o din poveștile altora. Când mai mai să mai reușesc un pas, trage o mașină lângă bordură. Omul lasă geamul jos și începe să îmi vorbească. Până să mă dumiresc eu că vorbește cu mine și până să îmi dau seama ce zice, bag zâmbetul, ca armă imbatabilă în caz că vrea să mă atace sau ceva. Da, paranoia. Aud, pentru a nu știu câta oară azi, să nu îl mai țin pe Sonică la gât. Gizăăăs, suntem în Santa Teresa. Teoretic, centrul orașului. Nici aici? Nope, nici aici. Nu, nu îl ascult. Oricum eram atât de tensionată cu toate rătăcirile că aș fi vrut să văd cine are curaj să se apropie de Sonică. Mai întâlnesc ceva priviri certărețe și pe străzile de lângă apeduct. Îmi văd de drum. Știți vorba românului: “cum mi-o fi soarta!”

Dar, stați! Ce se vede în zare? Nu, nu apeductul. De fapt, și el, însă pe mine mă interesează clădirile astea vechi, colorate, cu o arhitectură care îmi pare cunoscută. Parcă aș fi în Portugalia. Dau de o bucățică de vechituri aci, în Rio. Dar vechituri oarecum elegante. Deși miroase tare a urină în zonă și deși parcă am intrat iar într-o bulă neagră. Nici nu încape vorba să îl folosesc pe Sonică. Trag repede două fotografii cu Ifonică și gata. Cotesc pe strada care duce la scările celebre. Ale lui Selaron. Dar despre ele v-am mai povestit. Acum vreau să vă povestesc ce e la capătul lor. Căci, da, la a două vizită, am ajuns până la capătul lor. O tanti îmi vinde un pepsi rece. Și mă îndeamnă să merg să văd și centrul cultural municipal din Parque das Ruinas. Păi chiar voiam, îi zic doamnei zâmbind. O întreb dacă e sigură zona. Se uită la mine, încearcă un zâmbet și îmi spune repede de parcă nu ar fi vrut să o audă nimeni: “de aici în stânga e safe, în dreapta nu”. Mă uit în dreapta. Cât să zic să fie. Vreo 300 de metri de case până în bulevardul principal. Ok, altă bulă.

       

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *