Înapoi In Naaaapoli, where love is kiiing, when boys meet giiiirl, here’s what they saaaay

Hai că acu’ chiar putem să băgăm aia de la început. In Naaaapoli, where love is kiiing, when boys meet giiiirl, here’s what they saaaay: when the moon hits your eye like a big pizza pie, that’s aaaamore, when the world seems to shine like you’ve had too much wine, that’s amooore… Pentru că de ce zic că e ok să o băgăm? Că da, urmează o zi dedicată lui Napoli. Biine, inițial urmează o zi dedicată lui Napoli și palatului Caserta, un fel de Versailles italienesc. Dar să vedem de ce inițial și final nu se pupă!

Să tot fi fost 1 martie, ora 8 și-un pic când am pornit la drum spre orașul lui pizza. Cu cânteeec înainte, marș! Gabriela dondăne. Șoferița conduce. Cocălătoarea din spate se rujează. Eu cu morcovul bine băgat. Deci, toate bune și frumoase, ca de obicei aș zice! Cu cât ne apropiam de oraș, cu atât morcovul meu căpăta noi și noi dimensiuni: unde naiba lăsăm noi mașina în orașul ăsta în care am citit că dispar mașinile ca pe bandă? Până să ajungem să o lăsăm, ne strecurăm cu greu prin trafic. Pfiu, și eu care credeam că Pipera și Petricani sunt aglomerate la 6 seara când se dă drumul la ușile corporațiilor. N-ai să vezi, vere macaronar! La voi e muuult mai rău: scutere, mașini boțite, autobuze șifonate, toate parcă furând câțiva centimetri din banda celuilalt. Mi-am blestemat întruna zilele și momentul ăla fatidic în care am fost de acord să vizităm Napoli cu tot cu motorizată. Nici în Sevilla nu mi-am blestemat zilele în halul ăsta. Și nu am spus neîncetat, ca o moară stricată sau ca un disc zgâriat, Tatăl Nostru, rugându-mă și la Cristoşelul meu și la Cristoşelul de este invocat la Vatican și la Cristoşelul lumii arabe și la toți Cristoşeii.

Taci că ajungem! Ajungem într-o parcare, lângă castelul Nuovo. Parcăm, sub stricta îndrumare a ceea ce părea responsabilul de parcare. Nu, nu era decât un vânzător ambulant care ne-a văzut pierdute și speriate și a vrut să ne ajute. Mai pe limba lui, mai în engleză, a încercat să îmi explice ce e de făcut. Am înțeles eu partea cu numărul parcării. Ce nu am mai înțeles a fost partea cu numărul mașinii. Mă duc să plătesc. Se face coadă în spatele meu. Nu pricepeam ce tot îmi cere aparatul ăla. Mă ajută un italian simpatic să înțeleg că îmi trebuie inclusiv numărul automobilului. Anulez plata, îmi iau metalul și plec să aflu informația lipsă. Aud în spatele meu ceva comentarii pline de înțelegere: “oare să mergem să o ajutăm? Nu pare să fi înțeles exact ce are de făcut!” Iuțesc pasul că sunt o femeie independentă care se descurcă singură! Aflu ce am de aflat, mă întorc, introduc brici tot ce e de introdus, dau banul, primesc tichetul, pa la revedere enjoy the city!

Gata! Respir adânc. Am scăpat de beleaua cu patru roți, i-am lăsat tichetul în geam ca să îi țină de urât și noi ne vedem de zi. Fără să știm încotro mergem, începem organizat mergând alandala. Intrăm în Galeria Umberto I. Magazine, magazinaşe, restaurante. Buuuun, toate deschise. Așa da, mai vii de-acasă. Nu ne oprim. Vrem să ajungem în Centrul Istoric. Ieșim în Via Toledo. O luăm după mulțime. În stânga străduțe înguste alcătuiesc Cartierul Spaniol. Nu părăsim strada principală până nu ajungem la intersecția cu Armando Dias. Aci, ne plimbăm nițel printre tarabele care dădeau naștere unui târg de handmade-uri. Și decidem să îndrăznim să urcăm în cartierul Spaniol. Doooamne, de cum am pornit pe străduțe în sus, am început să gust din plin din farmecul orașului ăst. Scutere trec cu scârțâit de roți pe lângă noi. Pe creștetul capului ne mângâie cearșafurile proaspăt spălate de gospodinele locului. Din case se aude zgomot de farfurii, semn că se apropie prânzul. Nu este o zonă extrem de curată, însă este o zonă autentică. Sau așa îmi dă senzația. Nu aș mai pleca de aici. Nu, nu simt nici o secundă teamă. Nu, nu mă aștept să iasă vreun mafiot de prin vreo scară de bloc. Poate că sunt mult prea obișnuită cu mafioții de acasă care ies din sedii ale autorităților ca să mă mai sperii de ăștia mici de aici.

Ajungem, inevitabil, în strada principală. Ne învârtim ca niște cloşti pe ouă în căutarea Centrului Vechi. O luăm pe după vișin, îndrumate de ceva elevi. Ajungem pe Corso Umberto I și facem un întreg ocol al Centrului Vechi ca să intrăm în cele din urmă pe Via dei Tribunali. Am ajuns în celebrul centru protejat de Unesco. Un furnicar de turiști se plimbă agale printre magazine, tarabe, cafenele, suveniruri, artiști ai străzii care cântă și dansează, pizzerii, pasticerii. Ne așezăm să ne odihnim picioarele și să bem acea mult prea râvnită cafea. Eu mă gândeam cu jind la un tiramisu. Nu mi-a ieșit căci au fost alții mai iuți de linguriță și au terminat tava de tiramisu pregătită pentru astăzi. Mă mulțumesc cu o altfel de prăjitură. Și cu niște bruschete ca la mama lor acasă. Nu, nu au nici o legătură cu bruschetele pe care le mâncăm noi la tratoriile din București. Cafeaua înțeleg că a fost bunicică. Mă rog, suficient de bună ca să îi facă pe unii să poată continua parcurgerea numărului de pași zilnici.

          

Hai să mai vedem ce mai vedem! Prețurile care ne-au rupt portofelele în ultimele zile au intrat la apă. Găsești cu un euro suveniruri pentru acasă. Mai puțin decât ne-a costat parcarea. Aolo, parcarea! Se termină cele 3 ore plătite. Se cere un brainstorming. Decidem să prelungim și să rămânem în continuare să ne bucurăm de o seară în orașul lui amore. Începem maratonul către parcare. Ca să nu ne încurcăm, îi dăm cuvântul unei tantici de la Google Maps. Invidioasă pe cât dulce am mâncat, duduița ne ia și ne învârtește în cerc. Măi să fie! De unde trebuia să ajungem în douăzeci de minute la parcare, noi în douăzeci de minute ne aflam fix de unde am plecat. Reconfigurăm traseul cu stresul că responsabilul de parcare va vedea că ne-a expirat plata și ne va băga la amenzi pentru neseriozitate. Întindem pasul. Pierdem o membră a grupului care se dă bătută și ne va aștepta cuminte pe o băncuță. Mai rămânem alergătoarele. Care ajungem cu ultimele puteri cu o întârziere de 15 minute. Sper să meargă și la ei aia cu sfertul academic…

Prelungim șederea și ne întoarcem ca să mai pierdem vremea printre străduțele ticsite cu turiști. Nu știu când a trecut a doua parte a zilei. Știu doar că am căscat ochii la toate drăcoveniile de suveniruri, că am cumpărat Limoncello pentru ăi de acasă, că am luat la pachet pizza aia napoletană, adică pâine cu roșii și mozarella și că am intrat în magazine poate poate ne vom găsi vreo cârpă ceva care să ne amintească mai târziu că, într-o după amiază de 1 martie, ne-am luat singure un mărțișor din Napoli. Nu ne-a ieșit cu cârpele. Lasă, nu-i nimic. Bugetul a fost salvat! Poate ne vom găsi ceva interesant în aeroport la plecare! Timpul a fugit mâncând pământul și de data asta. Și ne-am trezit iarăși alergând spre parcare. Am plecat cu regretul că nu am avut timp să vizităm castelele din Napoli. De fapt, că nu am avut timp pentru nimic altceva în afară de Centrul Vechi. Dar, pentru că mi-a plăcut orașul, sigur mă voi întoarce la un moment dat ca să îi acord atenția cuvenită!

          

Pornim înapoi spre Sorrento. Avem de făcut bagaje și de planificat ultima jumătate de zi de vacanță. O să ne ia cam o oră să ajungem. Ne punem pe povestit ca să ținem șoferița trează. Măcar până ieșim din traficul ăsta infernal! Mai o glumă, mai o bârfă, ajungem să intrăm pe drumurile pe care le cunoaștem deja. “Ia stai așa! Voi ați văzut puii ăia care se rotisează la marginea drumului? Ce ziceți, ar merge lângă pizza aia care sigur e pâinică goală?” “Maamăăă, și cu puțin mujdei…” Decidem că la primul grătar oprim și noi. Kilometri se parcurgeau, grătarele nu mai apăreau, iar noi numai cu gândul la copane cu mujdei eram. “Uite, uite”, chiuim două din trei ca la un semn. Sar din mașină și o iau pe șosea înapoi că șoferița noastră nu avea unde să oprească chiar acolo, în buza popasului. Mă așez la rând, îi zâmbesc doamnei care îmi face pachetul și îmi aștept înaripatul să fie bine rumenit. Las 10 Euro și plec și cu juma’ de kil de cartofi prăjiți. Specific italienești!

Oare mai are sens să descriu cum s-a încheiat seara? Să mai zic de bătăliile de la gurile noastre hămesite? Să mai spun că pizza a rămas aproape intactă? Sau că aproape am sărit peste spălatul mâinilor mânate fiind de oceanul care se revărsase în gurile fiecăreia dintre noi? Na, păi imaginați-vă cum e să mergi 30 de kilometri în mașină cu un pui proaspăt dat jos de pe jar care, oricât te-ai strădui să îl sugrumi cu punga, răzbește prin hârtie și înmiresmează toată închiriata. Poftă bună, ce să mai zic!

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *