Înapoi Mai stăm puţin în Aswan. Ca să vedem şi Marele Baraj

Acu’ că n-am descifrat misterul Obeliscului Neterminat, putem să ne vedem liniștiți de drum. Șoferul nostru cel zâmbăreț ne duce să vedem Marele Baraj. Prima impresie: multă armată, cu armele la vedere. Mai ceva ca în Ierusalim. Mohamed o dă pe istorie și date tehnice: barajul are o lungime de 3600 de metri și o înălțime de 196 metri peste nivelul mării. De ce a fost nevoie de un baraj? Simplu! Pentru că Nilul, cu o lungime totală de 6695 km, alimentându-se din Lacul Victoria prin Nilul Alb și din Munții Etiopiei prin Nilul Albastru, ajunsese să inunde periodic și să pună în pericol atât viețile oamenilor din zonă cât și culturile agricole. Deși aducătoare de sedimente bogate în nutrienţi și minerale, apele care cotropeau totul în jur au trebuit cumva ținute sub control. Că știm deja: ce e mult strică. Și au intervenit britanicii: stați puțin, facem noi un baraj și vă scăpăm de griji! Toate bune și frumoase până când cei 1900 de metri lungime și 54 înălțime au fost aproape să fie cotropiți de apele Nilului. Au încercat ei, egiptenii, să cârpească, să înalțe, să se descurce cu ce aveau. A mai mers o vreme. Nu multă. Până când apele lacului de acumulare au ajuns în buza bazinului. Joac-o p-asta! Că nu te pui cu Nilul! Bine, vremurile drastice cer măsuri drastice.

Egiptul cere un împrumut de la Banca Mondială ca să construiască un alt baraj, mai falnic, la vreo 6 km în susul râului. SUA sare repede: “pick me, pick me, pick me!” Îi trece entuziasmul, își ia valiza cu bani și pleacă spre casă cu coada între picioare în 1956 când Egiptul a recunoscut formal Republica Populară Chineză. Sau să fi fost din cauza conflictului dintre egipteni și israelieni?! Nici nu mai contează! “Biiine, supărăcioșilor, o să lucrăm cu rușii atunci!” Și cu rușii s-a lucrat. Cu banii lor, cu consultanții lor, cu utilajele lor. După 4 ani, lacul de acumulare a început să fie umplut cu apă. Hopa țupa! Stai așa! Lacul de acumulare a început să dea de gândit arheologilor. Așa că, exact în momentul în care începea construcția barajului, s-a început și operațiunea de salvare a mai multor monumente (cel mai grăitor este templul Abu-Simbel, mutat bucată cu bucată). Și nubienii au avut de suferit, 90.000 trebuind a fi mutați. Nubienii din Egipt au fost mutați la 45 km distanță, însă cei din Sudan au fost mutați și la 600 km distanță de casă. Și chestiile nasoale nu se opresc aici: Delta Nilului nu mai beneficiază de împrospătarea apelor, deci scade fertilitatea. Sedimentele aduse de apele fluviului se depun în bazin, capacitatea de stocare a acestuia diminuându-se considerabil, în loc ca aceste sedimente să treacă mai departe și să ajungă a juca rolul de fertilizatori naturali pe care îl jucau cândva.

Ok, dincolo de partea asta tehnico-plictisitoare de mai sus! Domne, să ajungi și să privești marea de apă care se așterne la picioarele-ți tremurânde în fața unei asemenea imensități, nu e de ici de colo. Biine, pe mine mă impresionează și barajul nostru de la Siriu! Am un respect și, în același timp, o teamă deosebită pentru apă, pentru puterea ei. O fi din cauză că sunt zodie de foc și îmi e frică să nu mă stingă… Așa cum ziceam și mai sus, m-au impresionat oamenii legii înarmați până în dinți. Și florile care zâmbeau frumos colorate în micul părculeț de pe baraj. M-am oprit să fotografiez câteva. Moment numa’ bun pentru șoferul nostru să își ia inima în dinți și să mă roage să fac o fotografie cu el. Cum era să îl refuz tocmai pe cel mai galant dintre egipteni? Sper să îi fie o amintire plăcută și să nu îi facă probleme acasă cu soția! Încep câteva glume între ghidul nostru și dl șofer, pe limba lor. Nu înțeleg nimic, însă îmi dau seama după zâmbete și ocheadele pe care mi le aruncă despre cine este vorba în propoziție: despre mine. Și despre cămile și capre… Biiine! Nu e rău să fii câteodată în centrul atenției. Mai ales centrul atenției unor domni… Profit de treaba asta și îl rog pe Mohamed să mă ajute ca mâine dimineață să pot da colegilor de grup bomboane. Așa cum făceam când eram copil și mergeam la școală de Sf. Andrei. “Te ajut!” îmi răspunde galant omul doxă de istorie.

             

Înainte de a ajunge în gară de unde vom lua trenul spre Cairo, ne mai oprim și la o fabrică de papirus. Mohamed ne explică puțin care era procedura prin care se obținea materialul asemănător cu hârtia pe care l-au folosit vechii egipteni pentru a scrie în perioada Antichității. Cartea din papirus era de fapt un sul lung de 6-10 metri, alcătuit din zece foi lipite una în continuarea celeilalte. Ca să citești, desfășurai cartea orizontal. Înăuntru, era scris pe coloane verticale, pe o singură parte, în sensul orizontal al fibrelor. Nu avem parte de cărți în prezentarea noastră. Avem parte, în schimb, de papirusuri care reprezintă diverse desene sau însemne, unele dintre ele care se încarcă ziua de la lumina solară și luminează noaptea. Nu mi-am cumpărat nimic nici de aici, deși ulterior mi-a părut rău. Aș fi putut să îmi iau alfabetul hieroglific, ar fi fost o amintire frumoasă. Nu-i nimic! Poate data viitoare!

            

Drumul spre Cairo l-am parcurs în cușetă. Nu m-a impresionat nici plăcut, nici neplăcut. Cușetele sunt la fel și la noi. Sau așa erau ultima dată când am fost eu prin România. E adevărat că având două bagaje mari, era destul de dificil să te descurci pe lângă ele, însă pentru o noapte nu a fost o tragedie. Am reușit chiar să mă și odihnesc, legănată de tren. M-am trezit, carevasăzică, freș și zâmbăreață de ziua mea. Încă o onomastică la căldurică… Ce biiine că mi-a ieșit și anul ăsta! De ceva timp, mi-am propus ca ziua mea să fie pe meleaguri calde. Văd că mă țin de plan! Astăzi e zi de piramide. Și de muzeu! Da, este o experiență inedită pe care o așteptam oarecum cu nerăbdare. Habar n-aveam eu ce mă aștepta în această zi cu iz de ardei. Mohamed s-a ținut de cuvânt, colegii de grup primesc bomboane, iar eu primesc pupături și la mulți ani cântat în cor într-un autocar ce înaintează ușor ușor prin traficul aglomerat din Cairo, după ce ne-a preluat din gară. Prima dezamăgire a zilei: s-a schimbat dl șofer! Nuuu creed! Deci de asta omul nostru a vrut ieri fotografia și de asta aseară își lua rămas bun cu atâta patos… Nu mi-am dat seama. Aș fi vrut să îi mulțumesc pentru că ne-a dus în siguranță peste tot și pentru că mi-a zâmbit mereu, de fiecare dată când ni se întâlneau privirile. Nu-i nimic, poate gândurile mele bune vor ajunge pe alte căi la dl șofer!

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *