Înapoi Nu m-am lăsat descurajată: am ajuns într-o favelă

Și, dacă tot ziceam într-o postare anterioară de localnici și viață colorată, vă anunț că aici și acum începe povestea celei mai tari experiențe trăită de mine în Rio. Cea mai autentică. Cea care m-a purtat într-o oarecare măsură mai aproape de viața localnicilor, fără sclipiciul aplicat întru atragerea de turişti. Cea pe care aș recomanda-o oricui ajunge în Rio. Sigur, dacă este îndeplinită condiția de a fi pregătiți pentru ea. Că e ca un mers pe sârmă: dacă ești pregătit, vei merge fără probleme, ba te vei și bucura de drum; dacă nu ești pregătit, riști să te dezechilibrezi și să te umpli de nervi, stricându-ți toată bucuria drumului. Eu nu numai că eram pregătită, însă îmi doream atât de mult încât eram gata să merg singură cu Sonică. De fapt, așa și plănuisem: să ne prindă un apus într-o favelă. Noi alesesem Vidigal. Lucrurile s-au întâmplat un pic altfel decât planul.

Deși citisem destul de mult pe tema asta, nu știu de ce am considerat eu că ar fi bine să mă sfătuiesc și cu ghida noastră din Rio referitor la treaba asta cu apusul de pe Dois Irmaos. Probabil îmi doream o confirmare a faptului că ăla e un loc numa’ bun de luat respirația cu spectacolul făcut de soare. Ce am primit de fapt? Niște ochi mari și un nu categoric. “Andreea, în nici un caz nu vei face asta! O fi spectaculos, o fi cu poze numai bune de Pulitzer, însă nu! Ca să ajungi acolo, treci prin favelă. Și nu numai asta. Dar va trebui să te întorci tot prin Vidigal într-o negură neagră. Deci, clar nu!” Și o văd că dă să plece. Neeeee, nu puteam să las lucrurile așa. Că eu chiar îmi doream treaba asta. Și nu se știe când sau dacă mai bat eu atâta amar de drum ca să mai am șansa asta.

“Stai nițel, eu știu că Vidigal se poate vizita fără probleme, că în favele lucrurile s-au mai calmat, nu mai sunt cum erau acum 10 ani. Și eu chiar aveam în plan Vidigal-ul pentru o bănănăială de juma’ de zi cu Sonică”, insist eu cu încăpățânare. “Nu, nu, nu și nu! Uite, dacă vrei musai să vizitezi o favelă, merg eu cu tine în Santa Marta. Dar singură și cu aparatul ăla atârnat de gât, în nici un caz!” “Păi eu nu vreau în Santa Marta… Eu vreau în Vidigal sau în Rocinha. Și vreau un apus. Că eu am citit că nu e nici o problemă să te plimbi de nebun în favelele astea care au fost curățate.” “Ok, acum două săptămâni au murit două turiste din Olanda într-un schimb de focuri într-o încăierare între forțele de ordine și traficanți în Vidigal. Nu zice nimeni că nu e safe atâta vreme cât mergi cu un ghid, om al locului, care cunoaște viața comunității și știe să citească atitudinea poliției ca să își dea seama când urmează o confruntare. Deci singură, nu!”

M-am pus pe gândit. Pe analizat variante. “Aş putea să merg oricum, fără să știe ea. Ce atâta? Dacă o fi să mor, mor și gata. Nu e ca și cum rămân cinci copii de crescut. Totuşi… Prea a insistat ea mult. Dar nici nu vreau să renunț. La naiba, chiar se cere un compromis. Iar eu sunt așa bună la a face compromisuri… Lasă, mergi în Santa Marta cu ghid ca să fii sigură că intri în favelă. Și, dacă mai rămâne timp și ai curaj, mai vizitezi tu una în zilele următoare! S-așa, ți-a tăiat de pe lista și Mirante Dona Marta, alt loc numai bun de căscat gura la culorile cerului după ce se bagă soarele în pat. Măcar să te alegi cu ceva.” După așa o analiză argumentată și matură, rămâne bătută în cuie vizita mea cu tot cu Sonică în Santa Marta, pe urmele lui Michael Jackson care a venit să filmeze aci o bucățică din “They don’t care about us”. Și cică a fost și Andra și a filmat un videoclip p-aci. Mă rog…

Ne-am întâlnit cu ghidul nostru, Mario, la hotel. Am fost patru muieri care ne-am dorit jumătatea de zi în favelă. Omul a venit cu jeep-ul lui, ne-a luat și a început povestea. Este de loc din Santa Marta. De fapt, aveam să aflăm tot de la el, fiecare favelă are ghizii ei care musai trebuie să fie de-ai locului. Este fericit că turiștii sunt curioși să le afle povestea. Și că au curaj să îi viziteze. Spune el: “cu ajutorul turiștilor, dărâmăm mituri. Favela nu este ceea ce se prezintă în presă. Cartierele noastre sunt locuri obișnuite, cu oameni în majoritatea lor obișnuiți, cu probleme pe care le are orice comunitate.” Întrebările noastre încep să curgă. De ce favelă? Păi, de la soldații care fuseseră mobilizați pe la nord de Salvador împotriva unor coloniști și care întorși în Rio au primit un loc unde să își construiască locuințe. Cum oamenii stătuseră pe un deal numit Favela în zona de conflict, au adus denumirea și aici.

De fapt, favelele exact asta sunt: cartiere mai colorate sau mai puțin colorate, cocoțate pe dealuri. Unde întorci capul, dai peste o imagine a caselor așezate în trepte. Sunt 600 de favele în Rio. A existat o explozie a numărului de locuitori după abolirea sclaviei, când majoritatea sclavilor au venit în Rio pentru o viață mai bună. Pe lângă sclavi, tot aici și-au găsit locul și victimele mai sărace ale exploziei urbane care au plecat din satele Braziliei către Raiul pe pământ, Rio. 22% din populația lui Rio trăiește în favele în zilele noastre. În Rocinha, cea mai mare, sunt în jur de 90.000 de suflete. Dar noi nu mergem în Rocinha. Noi mergem în Santa Marta, un cartier cu 8000 de locuitori. Face, așadar, parte dintre cele mici. Încă înainte să ajungem la intrare, însoțitorul nostru ne pregătește pentru realitate, dându-ne jos din visul nostru complet eronat: “sper că nu trăiți cu impresia că vom da peste traficanți, prostituate sau poliție înarmată până în dinți. Majoritatea celor care locuim aici avem joburi în oraș: în turism (cameriste, hamali, picollo), câțiva în afaceri micuțe (ateliere mecanice, spălătorii) și mai suntem câțiva care avem propriile noastre mici afaceri. Copiii merg la școală în oraș. Punem extrem de mult accent pe educația copiilor.”

      

“Ştiti, Santa Marta a fost prima favelă pacificată!” spune cumva mândru ghidul nostru. În 2008. Pacificată? Cum o mai veni și asta? Păi, foarte simplu! Toată lumea cred că știe că favelele erau un fel de stat în stat. Erau conduse de legea făcută de traficanții de droguri și de carne vie. Cea mai mare criminalitate din Rio era cauzată de oamenii din favele. De-a lungul vremii, autoritățile au încercat fel și fel de soluții ca să rezolve problema: de la încercarea de a-i dispersa pe locuitori și a desființa cartierul până la închiderea lor ermetică. Nu a funcționat. În 2008, au înființat o unitate dedicată pacificării favelelor. Mai pe românește, un proiect prin care se urmărește îndeaproape și cu forță dacă e nevoie aplicarea legii și implementarea programelor de servicii sociale. Așa că trupe de elită ale poliției intră în favele și încearcă să facă ordine prin înlăturarea capilor mafiei drogurilor și a conducătorilor bandelor criminale.

Poliția rămâne în favele o perioadă destul de lungă. Poate prea lungă, dacă e să îl întrebi pe Mario al nostru. Pentru că ajung să se împrietenească tocmai cu cei pe care se presupune că îi urmăreau. Și iacă așa corupția e în floare și sunt puține favele în care planul ăsta de pacificare a și reușit. Chiar dacă atât cei de la FIFA cât și cei de la CIO au insistat asupra siguranței atât a sportivilor cât și a spectatorilor care au participat la Campionatul Mondial de Fotbal din 2014 și la Jocurile Olimpice din 2016. Se pare că au fost puține comunitățile care au acceptat să primească avantajele urbanizării cu costul adaptării și respectării legilor braziliene. Și, chiar și în favelele declarate curate, încă se mai întâmplă din când în când câte un schimb de focuri între forțele de ordine și traficanți. Carevasăzică, avea dreptate ghida când zicea că încă nu e safe să te duci de capul tău. Noroc că noi suntem în Santa Marta și că avem cu noi un om de-al locului!

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *