Înapoi Nu se putea Argentina fără Iguazu

Ultima seară în Buenos Aires: planetele se aliniază și găsim spectacolul ăla pe care îl căutăm, tango pe stradă. Deși, inițial, în San Telmo unde ne asigură toată lumea că nu se poate să nu găsim ceva reprezentații, bătea vântul pe la 8 seara când am ajuns noi. Ne-am învârtit nițel, nevenindu-ne să credem că de ziua lor argentinienii se bagă la somn atât de repede. Am plecat spre Plaza de Mayo, măcar să prindem poate câteva din activitățile organizate de autorități. Ei bine, și la ei ca și la noi de 1 decembrie. În loc de fasole și cârnați, vită cu cartofi prăjiți. În rest, cam la fel: zi liberă deci magazine, restaurante, cafenele închise. Ne-am ostoit foamea cu ceva empanadas de la un fast food, după ce am tot alergat să găsim un restaurant cu bucătăria încă deschisă. Degeaba! Am rămas cu alergatul.  

În Plaza de Mayo am dat peste oameni cântăcioşi, peste clădiri luminate în culorile steagului argentinian, peste vânzători de diverse. Dar cam atât. Abia pe Calle Florida parcă atmosfera e un pic mai animată și parcă totuși orașul nu mai pare atât de pustiu. Aici, pe ultima sută de metri din programul lor, prindem patru dansatori care se exprimă, contra cost evident, pe muzică de acordeon. Acu’ nici nu știu dacă a fost bine. După ce am fost spectator la Centrul Borges, ce se întâmplă aici, pe stradă, mi se pare din alt film. Un pic cam prea adaptat pentru turiști, un pic cam prea comercial și un pic cam prea evidentă dorința de a face bani din actul artistic care era oarecum condiționat de banul pe care îl lăsai în pălăria ce trecea prin fața ta de câteva ori. Dar am primit ceea ce am cerut, nu? Anyway, băgați bine la cap: dacă vreți să fiți spectatori de tango adevărat, simplu, fără zorzoane comerciale, însă fără să puteți împărtăși imagini cu prietenii virtuali, mergeți la Centrul Borges.

        

Mai avem doar o zi de Argentina. De fapt, ca să fiu corectă, mai avem doar o zi de vizitat țara lui tango că deja nu vom mai dormi în ea. Deja vom dormi la vecinii ei, la brazilieni. Deja îmi pare rău că se termină. Parcă tocmai să nu mă mai jelesc eu cu vorbe, asta ultimă zi e cireașa de pe tort. Este ceea ce așteaptă mai toată lumea, fie din grup fie din prietenii mei de acasă. Luată de valul așteptărilor celor din jur, uit că eu nu prea sunt așa fascinată de apă. Doar sunt zodie de foc. Încep și eu să aștept cu din ce în ce mai puțină răbdare zilele petrecute la Cascade. Că asta urmează, cascadele. Iguazu. Căderile astea de apă care ating în unele zone peste 80 de metri înălțime și care se întind pe vreo aproape 3 kilometri și pe teritoriul Argentinei și pe teritoriul Braziliei. Carevasăzică, Iguazu bate la fundul gol cascada Niagara. Și o încasează relativ la mustață de la Victoria Falls doar pentru că Iguazu, deși cu o lățime considerabil mai mare, este împărțită în vreo 275 de cascade mai mici, în timp ce Victoria, cel puțin în sezonul umed, rămâne pentru toți cei peste 1600 de metri neîntreruptă. Ca o perdea din aia densă, lată, cum avea mama pe vremuri în sufragerie.

Citisem nițel înainte să ajung aici despre cum și în ce fel e cu minunățiile astea. Am făcut puțin abstracție de părerile personale ale celor pe care i-am citit și am încercat să iau doar informația legată mai degrabă de chestii organizatorice decât de “e mai frumos spectacolul de pe partea argentiniană/braziliană”. În plus, eu aveam să mă bucur și de Parque Nacional Iguazu și de Foz de Iguaçu. Unii ziceau că inclusiv ordinea în care le vezi e importantă și că ar fi mai bine să începi cu Brazilia. Mno, din punctul meu de vedere, e o chestiune de gusturi. În plus, poți să te legi de detalii abia după ce ai văzut generalul. Probabil, dacă m-aș întoarce vreodată într-o tabără de fotografie care să vizeze clar doar Iguazu, aș lua în calcul toate detaliile astea. Cum eu mă aflam la prima vizită în zonă, am știut de la bun început că voi fi impresionată indiferent de unde îmi voi începe vizita.

Așa se face că, dis de cu noaptea-n cap din nou, eu și Sonică, pe lângă alte câteva deja sute de turiști, suntem la intrarea în Parque Nacional Iguazu. Încă înțelegem glumele care se fac în jurul nostru de către localnici. Trăiască telenovelele! Și profa de spaniolă din facultate! Se vede că suntem la intrarea într-un parc. Zeci de fluturi par a se juca dezinvolți, fără vreun fel de teamă, cu turiștii: ba se așează pe pălăriile doamnelor, ba se așează pe ceasurile domnilor, ba în palma vreunui copiluţ luat pe sus din somnul dulce de dimineață de părinții dornici să îi arate lumea. Se pare că și Sonică e de treabă, având în vedere că un pictat din ăsta își flutură aripile exact pe nasul lui. E bine, începem ziua promițător. Numai de nu s-ar mai juca Soarele atâta de-a v-ați asunselea. Asta cu vremea e loterie curată. Că, dacă te lovește vreun ghinion curat, s-ar putea să te bucuri doar de zgomotul făcut de căderile de apă perfect ascunse de ceață sau, mai rău, de ploaie. Hai să vedem ce ne așteaptă!

Intrăm. Avem bilete la trenul ecologic care ne va duce la Garganta del Diablo. Suntem atât de fascinați de ceea ce vedem, nimic din cascade deocamdată, că nici nu ne dăm seama că după noi strigă disperat controlorul. Probabil îi dădeam cu minus la înghesuiala din vagoane. Hai că ne trezim și noi și ne punem pe căutat un locșor, cât de mic, să ne așezăm șezutul. Nimeresc cu Sonică într-un compartiment cu vreo 5 fotografi. Și vloggeri. Îmi dau seama după aparatură. Și după cum filmează mereu. Sonică își revede familia: un a 9 și un prieten mai vechi care a mers cu noi în Safari, un 100-400. Bagă capul rușinat în geantă. Nu e tocmai cu hainele lui cele mai bune. Noroc că nu avem decât vreo douăzeci și un pic de minute și noroc că mai toată lumea e preocupată de norii care se înnegresc vizibil pe minut ce trece. Așa că nu prea e nimeni atent la Sonică și la nasul lui cel scurt.

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *