Înapoi Pompeii, oraşul băgat în cenuşă şi din cenuşă în istorie

Gata, suntem din nou la drum! Nu avem mult de mers. Vreo 45 de minute. Până în Pompei, orașul peste care vulcanul și-a scuipat furia. Și care a fost luat de Unesco sub aripa-i protectoare. Pentru că sunt mulți cei care merg să vadă istoria la ea acasă, nu ne este greu să găsim un loc în care să lăsăm închiriata să își tragă sufletul și să își odihnească motorul. De fapt, nu numai parcarea este organizată, ci tot ansamblul. La intrare primim hărți și sfaturi referitoare la cum ar fi bine să ne începem vizita. O luăm ușor, pentru aclimatizare, cu amfiteatrul. Nu pot să spun eu în cuvinte cât de bine s-a păstrat. Dar, cred că vorbește de la sine faptul că aci a susţinut Pink Floyd, acum ceva vreme, un concert. Deci, nu numai că stă în picioare, dar se pare că locul are tot ce îi trebuie pentru a fi gazdă pentru evenimente din zilele noastre. Aveam să descoperim în următoarele ore că mai tot orașul s-a păstrat excelent sub protecția celor 15 metri de lavă. Care de fapt nu a fost lava, ci cenuşă transformată în noroi de ploaie.

Prima pe care o parcurgem este Regiunea 2, mergând agale pe Via di Castricio. Începem să dăm peste locuințe. E liniște. Deși suntem turiști câtă frunză câtă iarbă. Fiecare intră să caute urme ale vieții romanilor care trăiau aci până mai ieri. Ieri de acum câteva mii de ani. 24 august 79. Ia uite, este ora prânzului. O familie se așează la masă. Copiii râd vesel la ceva banc cu Nero spus de tatăl lor. Mama așează pe masă pâinea aburindă, abia scoasă din cuptor. La un moment dat, se aude un zgomot asurzitor. Părinții rămân pe loc. Nu le atrage atenția nici măcar faptul că locuința se zgâlțâie din toate încheieturile. Își amintesc amândoi că au mai trecut prin astfel de povești și în 63 când un cutremur puternic a făcut una cu pământul două temple: Jupiter și Apollon. A fost nenorocirea care a distrus și sistemul de canalizare al orașului și care i-a forțat ca de atunci să se folosească de fântânile vechi, de pe străzi. Aaa, și a mai fost ceva asemănător în 64 când un alt cutremur a dus la dărâmarea teatrului napoletan în care împăratul Nero își prezenta talentele artistice. Au decis atunci că Zeii sunt supărați și au mărit numărul și frecvența ofrandelor. Deci, nu are ce să se întâmple rău…

Familia rămâne pe loc, concentrată mai degrabă pe bucatele aburinde de pe masă decât pe flăcările aburinde care țâșneau spre cer din vârful Vezuviului. Curând, asupra casei lor a început să plouă cu cenușă și pietre. “Hei, sigur nu va dura mult și se va opri!” pare că și-ar fi spus adulții casei. Ca să-și protejeze totuși copiii, hotărăsc să coboare în pivniță ca să se adăpostească până trece urgia. Pietrele care bombardează orașul sunt din ce în ce mai mari, ajungând și la 6 kg. Soarele se dă bătut în fața făcliilor de cenușă și a pietrei spongioase. Singurele care mai luminează sunt flăcările și lava vulcanului. Încet încet, străzile sunt înghițite de grămezi de pietre și cenușă. Și, odată cu ele, și localnicii care o luaseră la fugă în încercarea disperată de a se salva. Casele încep să se prăbușească sub greutatea bolovanilor care le-au bombardat fără pauză timp de două zile pline. Zile doar ca timp, căci întunericul a fost la el acasă în toată această perioadă, dându-se bătut abia în 27 august. Odată cu razele soarelui, se ivesc și urmele dezastrului. Se lasă liniștea.

În 1748, liniștea este întreruptă de cei care încep săpăturile ca să scoată la iveală ceea ce credeau ei că a mai rămas din orașul Stabie. Trecuse deja ceva vreme de când zidul orașului fusese descoperit întâmplător în timpul construcției unui canal. Aproape 200 de ani le-au luat arheologilor să demareze scoaterea la lumină a rămășițelor Pompeiului. Avem șansa să vedem pe viu punerea în practică a celebrei “orice rău înspre bine”. Sub pătura groasă de cenușă și lavă atât de temeinic țesută de Măria Sa, Vezuviul, s-a conservat unul dintre cele mai dezvoltate orașe romane ale vremii. Suntem pe cale să îl pătrundem și noi mai adânc, luând-o la pas pe Via dell’Abbondanza, spre regiunile 6, 7 și 8. Ajungem, urmând drumurile pavate, direct în centrul vieții publice a orașului, la Forul Roman, centru politic, economic și religios. Ce îmi atrage privirea prima dată este vulcanul. Domină de la distanță totul. Abia pe urmă îmi opresc privirea pe arcade, temple (Apollo, Vespasian, Minerva), statui. Sonică mă trage după el ca să fotografiem Basillica, sediul judecătoriei inițial, și Macellum-ul, un fel de piața Obor.

        

Într-o expoziție lângă For, dacă te țin nervii, găsești artefactele sitului arheologic. Dincolo de obiectele recuperate, ceea ce îți taie respirația sunt replici ale trupurilor de oameni conservate exact în poziția în care au fost surprinși de calamitate: brutarul care scoate pâinea din cuptor, pictorul care vopsește un perete, câinele care își așteaptă stăpânul. Și, familia de la începutul poveștii mele, care își așteaptă sfârșitul îmbrățișată. Nu, eu nu am fost suficient de puternică pentru a privi trupurile din piatră, contorsionate, vulnerabile și învinse de moarte pe care un arheolog le-a reconstituit turnând ghips în spațiile goale dintre stratul de cenușă și oseminte. Chiar dacă ştiam că sunt doar replici… M-am limitat la a privi câteva obiecte (oalele de lut, vasele cu ofrande, sticlele de parfum, unelte, lămpi de teracotă), minunându-mă cât de bine s-au păstrat protejate de aer și umiditate prin capsula perfectă pe care a format-o lava. Uite că, pe lângă mumiile din Egipt, mai avem și alte dovezi ale vieții de demult.

Mă îndepărtez de expoziție, pierzându-mă în gânduri. Trec pe lângă Lupanar. Îmi dau seama încă de la intrare de specificul clădirii: pe pereți sunt pictate tipurile de servicii oferite clienților. Este locul unde romanii se bucurau de plăcere trupească imediată. Îmda, nu aveau vreo problemă în a vizita prostituatele și nici în a recunoaște asta. Lucrurile erau foarte clare: parterul era destinat muncitorilor de rând, etajul fiind doar pentru mai marii societății. Vorba aia: după vorbă, după port. Și după buzunar, de! Dacă tot adusei vorba de buzunar, să vedem care era treaba cu Băile Publice. Sau Thermae. Locul unde se încheiau afaceri, se legau prietenii benefice tuturor părților implicate, se dezbăteau probleme politice. Acuma, cei care aveau portofelul mai gros, aveau băi private. Cei mai mulți însă mergeau la băile publice, în curtea cărora piscina te invita să te răcoreşti, iar grădina te invita să îți pui mușchii la treabă prin gimnastică. Atenție! Vorbim în continuare de anul 79. Tare sau cum?

         

Mă gândesc cât erau de organizați și de avansați în gândire, dacă au putut să ridice pe vremea aia un teatru cu o capacitate de 5000 de locuri, folosindu-se de o cavitate naturală a terenului. Ăsta era Teatrul Mare, unde aveau loc spectacole de comedie și tragedie. În caz că se punea ploaia, o pânză fixată de pereții superiori acoperea întregul amfiteatru. Poftim??? Du-te tuuu! Stați că nu am terminat! Alături, este un teatru mai mic, Odeon, cu o capacitate de 1000 de locuri în care performau mimii sau aveau loc concerte. Nu știu de ce mă minunez la asta cu teatrele, având în vedere că până şi locuințele lor erau extrem de bine gândite și extrem de ofertante în ceea ce privește bogăția decorativă. Vorbim, până la urmă, de vile ale celor mai înstăriți romani, dar și de locuințe ale păturii de mijloc din ce în ce mai bogate ce s-a format datorită traficului maritim din zonă și comerțului eficient. Case elegante, fresce, statui, mozaicuri, picturi, toate vorbesc cumva despre statutul pe care îl aveau oamenii în societate. Şi nu erau ignoranţi deloc! Deşi multe articole povestesc că cei 2000 de oameni care au murit în Pompeii erau sclavi. Poate casele pe care le-am văzut noi aparţineau unora dintre ceilalţi 18000 de locuitori.

           

Am petrecut câteva ore pe drumurile pavate, așteptând parcă să dăm din clipă în clipă peste gospodari ieșiți să își cumpere pâine, peste femei care fac schimb de informații referitoare la îngrijirea grădinilor, peste copiii alergând veseli într-o întrecere de “cine ajunge primul la For”. Nu ni s-a întâmplat miracolul. Vocile gospodarilor, ale femeilor și ale copiilor au prins glas prin poveștile ghizilor care zumzăie peste tot, încercând să le transmită turiștilor povești cât mai apropiate de realitate. Dincolo de orice poveste, Pompeii este cel mai mare sit arheologic din lume (vorbim totuși de 60 de hectare de realități istorice). Merită vizitat în tihnă. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș avea grijă ca, înainte să ajung la el, să citesc cât mai mult despre ce s-a întâmplat acolo în anul 79, să văd documentare și filme în care sunt descrise viața, obiceiurile, traiul pompeienilor. Doar dacă ai nițel habar de istorie înainte să îi calci ulițele te vei putea bucura de vizită așa cum merită locul. Altfel, va fi doar un alt obiectiv bifat pe lunga listă de must see-uri.

          

Odată cu Pompei, în 79 au mai dispărut Herculaneum și Stabiae. Noi nu am ajuns să le vizităm. Nu de data asta. Însă înțeleg că Herculaneum este chiar mai impresionant și încă și mai bine conservat. Rămâne să îi descoperim povestea data viitoare. Deocamdată, noi mai avem câteva opriri în zonă.

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *