Înapoi Primele staţii, Maracana şi Sambadrom

În excursia asta, pe mine Argentina mă interesa. Și Uruguay. Brazilia a venit și ea așa, de umplutură. Mi se pare interesant Carnavalul de la Rio, fără însă a mă da pe spate într-un mod lăsător fără suflare. Cum sunt și o mare iubitoare de plajă, la fel de cu toată suflarea la locul ei mă lăsau și imaginile cu Ipanema sau Copacabana. Așa că, de la a doua parte a vacanței mele, nu aveam cine știe ce așteptări. Pupăză peste colac, încă de la ieșirea din aeroport, toată lumea a început cu sfaturile: nu-l mai ține pe Sonică la vedere, rucsacul ține-l în față, telefonul nu-l scoate din geantă, cerceii ăia de 30 de cm cu diamante lasă-i ferecați cu cinci lacăte în seiful hotelului lângă pașaport. Măăă, ce papuci? Că doar am fost în lung și în lat în lumea asta. Parcă nicăieri nu au fost atâția stresați care să mă sperie fără încetare. Eee, îmi zic, așa sunt ghizii, prevăzători!

Am ajuns în Rio în același timp cu noaptea. Noaptea se simțea în largul ei, părea prietenă cu mai toți locuitorii orășelului, începuse să își etaleze stelele. Eu, deși cazată fix la o aruncătură de băț de chibrit de Copacabana, m-am împrietenit cu patul și mi-am etalat pijamaua. Nuuu, nu m-au speriat avertismentele alea multe și mărunte… Am zis că e totuși mai bine să fac cunoștință cu orașul lui samba pe lumină. Ca să ne vedem ochiii mai bine. Stăteam ca fraiera fricoasă și mă uitam la viața brazilianului de rând și a turistului curajos de la o distanță considerabilă, de la etajul 11, ferecată bine de ușile cu cifru și de ferestrele care se deschideau doar cât să intre o bucățică de zgomot. Mneeea, nu cred să îmi placă prea tare aci. De undeva de peste clădiri, Cristoşelul părea că mă privește dojenitor și protector în același timp. Am fugit și de la fereastră și m-am băgat repede la somn.

Hai că noaptea a fost un sfetnic bun! Nu se poate, vere, să ajungi până la capătul lumii și să nu te bucuri de oraș și oameni doar pentru că toată lumea se plânge de infracționalitate. Ia stai să vedem noi cum stă treaba pe bune! Și pornim. Nu pot să îl ascund pe Sonică în geantă că e curios tare și ar sări singur de-acolo. Așa că îl pun la locul lui, la gâtul meu, conștienți amândoi că trebuie să fim poate un pic mai atenți decât în alte locații. Pornim spre Maracana. Nu aș mai fi avut trai cu tata să știe că am ajuns până aci și nu m-am dus în templul fotbalului mondial. Locul unde, în 1950, Brazilia a pierdut finala campionatului mondial în fața a 210.000 de suflete. Ă? Cââât? Adică aproape toată Craiova? Şi unde au avut loc ceremoniile de deschidere și de închidere ale Jocurilor Olimpice de Vară din 2016. Carevasăzică, eram un pic curioasă. Nu ajungi în fiecare zi pe urmele lui Pele.

Ajungem în cartier. În Maracana. Câțiva vânzători ambulanți ne tot tentează cu tricouri și steaguri. Sau încearcă. Nu reușesc mare lucru. Fiecare își vede de treaba lui. Eu cu Sonică suntem deja în fața stadionului. Prima ceață care ne apare: mă, suntem la Maracana sau nu? Că pe moaca lui scrie ceva cu Mario Filho. Am aflat că denumirea i-a fost schimbată prin 1966, însă se pare că toată lumea îl știe după poreclă. Și probabil așa va și rămâne. După 1992, când tavanul s-a prăbușit făcând ceva victime, arena intră în lucrări serioase de renovare, micșorându-și capacitatea la aproape 89.000 de locuri. Și peste tot se instalează scaune. 500 de milioane de dolari investiție. Vere, s-ar putea să fiu eu habarnistă, însă mie locul mi se pare că moare. Eu nu am văzut unde s-au dus milioanele alea. Că lipsesc vreo 7000 de scaune, gazonul e mai rău decât la noi pe Arena Națională după vreun concert, pute a budă în aer liber și e și invadat de oameni ai străzii. Nimic din toate astea nu i-am zis lu’ tata că nu vreau să îi dărâm mitul. Dar realitatea lui 2019 este extrem de departe de realitatea lui 1950.

             

Tot un sentiment din ăsta de abandon trist m-a încercat și la Sambadrom. Stați să ne înțelegem. Aci nu pare nimic degradat. Toate cele 90.000 de locuri sunt la locul lor. Vorbim de tribune din beton așezate de-a lungul bulevardului Marquês de Sapucaí, spre Praça da Apoteose, pe vreo 700 de metri. Și aici în 2016 au avut loc probe din Olimpiada de Vară, ceva tir cu arcul și maraton. De fapt, așa au și apărut cele 90.000 de locuri care erau inițial numai 70.000. Au dărâmat o fabrică de bere și au făcut rost de spațiu mai mult pentru spectatori. Dincolo de Olimpiadă mie mi se pare că marele câștig este pentru Carnaval. Au loc pe Sambadrom mai mulți dintre cei 2.000.000 de curioși veniți din toată lumea ca să vadă școlile de samba la treabă. Și atunci, de unde senzația asta de părăsit?

      

Poate de la liniștea care domnește 99,99% din an. E ca și cum locul are nevoie de fiecare clipă din restul anului pentru a se încărca astfel încât să poată vibra așa cum o face în timpul Carnavalului. Doar vreo câteva tarabe cu costume strălucitoare și un casetofon care redă ceva muzică de samba îți amintesc unde ești. Aaaa, și mai e o duduiță afro, cu un trupșor de zână, dezbrăcată în paiete și purtând grațios doi metri de pene pe cap care, contra cost of course, îți zâmbește pentru o fotografie. L-am rugat pe Sonică să își mai pună pofta-n cui că doar noi nu încurajăm astfel de practici. A fost cel puțin la fel de dezamăgit ca și mine când m-am dezumflat la taraba cu băuturi specific locale unde mi-am amintit că am mai încercat cândva, la o băută cu un șef, ceva Caipirinha și nu a fost cea mai bună decizie. Am plecat amândoi bosumflați. Am făcut două poze la Sambadromul golaș de trist și ne-am văzut de drum, gândindu-ne că îi înțelegem perfect pe Cariocas (locuitorii din Rio) care fug efectiv din oraș în timpul carnavalului. Trag cumva concluzia logică: nu localnicii sunt vinovați pentru infracționalitatea crescută din timpul festivităților, ci turiștii amețiți de Capirinha și nu numai.

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *