Înapoi Santa Marta şi oamenii ei

Coborâm. Pe scări care șerpuiesc. Si care reprezintă străzile lor. Printre casele sărăcăcioase. Majoritatea din chirpici. Unele sunt neterminate. Altele nici că vor mai fi terminate. Din loc în loc, gunoaie strânse grămezi. Sunt mari, da. Tot din loc în loc dai peste canale care refulează. Da, e cu multă urină. Și nu numai. Pe sub câte o casă găsești mormane de deșeuri din construcții. Mai coborâm câteva trepte. O fată își vede de gospodărie: spală treptele cu detergent. Da, apa ne vine pe picioare. Da, mi-am asumat și treaba asta când am decis să vin aici. O altă fată a terminat de măturat aleea casei care e formată tot din scări. O doamnă întinde câteva rufe proaspăt spălate. În unele curți, e multă culoare: în desenele care umplu pereții, pe treptele care urcă în case, chiar și în vopseaua cu care a fost dată casă. E un contrast interesant între sărăcie, mizerie și culoare, veselie. Sonică își dă seama că nu prea e de el treabă p-aici. Așa că privește cuminte.

Pe măsură ce coborâm parcă lucrurile se mai îndreaptă. Casele sunt din beton sau cărămidă. Și sunt colorate. Și din ce în ce mai prezente sunt desenele pe pereți. Ajungem în piața Michael Jackson. Înainte să se pună problema de pacificare, cântărețul a venit aci, în mijlocul favelei autentice, ca să filmeze un videoclip. Sunt sigură că au fost dați bani grei ca totul să se desfășoare fără probleme. Și mai știu că guvernul brazilian a fost împotrivă. Cărei autorități îi convine să îi fie arătat lumii întregi un exemplu al neputinței și al eșecului în a te impune în propria țară? Cu toate astea, videoclipul s-a filmat. Și cred că lucrul ăsta și prezența unui nume atât de mare printre ei le-a dat locuitorilor din Santa Marta un pic de curaj. Și poate și-au dat seama că nu sunt scursuri ale societății în ochii tuturor. De asta îl și respectă pe Michael Jackson până la a-l idolatriza. Și, da, fac bani de pe urma prezenței lui aici.

         

În piața asta este o statuie a megastarului. Și chipul lui e pictat pe pereții caselor. Aici am văzut și primul magazin de suveniruri. Tare, nu? Unde sunt turiști, trebuie și suveniruri. De la barul din piață răsună ceva muzică braziliană. Deși nu e primul bar pe care îl văd în Santa Marta, recunosc cinstit că e primul în care m-aș încumeta să mă așez la o bere. Celelalte două peste care am dat ceva mai devreme arătau grozav (erau colorate ca steagul brazilian), însă nu îmi inspirau deloc încredere. Câțiva copii dansează lângă statuia lui Michael. Sunt de-ai locului. Și mă roagă să le fac fotografii și să le trimit pe mail. Buuun, dacă vorbim de mail, înseamnă că oamenii chiar se luptă să iasă din ignoranță și sărăcie. De fapt, aveam să mai primesc o lecție nițel mai târziu de la ghidul nostru care avea să îmi prezinte oameni care stau de bună voie aici, deși și-ar permite oricând un apartament în Rio.

Hai să mai coborâm că deja soarele e mai moale, semn că se apropie asfințitul. Mai fotografiez case colorate. Mă minunez să văd că deja suntem într-un adevărat oraș: avem coafor, supermarketuri, magazine de haine. Chiar și sexshop. Mario îmi spune că nu au școli în favelă, însă au 4 grădinițe. Pentru ca părinții să își poată lăsa copiii în grija învățătorilor fără să mai bată drumul în Rio. La școală se presupune că deja copiii sunt suficient de măricuţi să meargă singuri. Cu cât coborâm, cu atât e mai curat. Și parcă mai animat totul. Ghidul se oprește din doi în doi metri și mai vorbește cu vreun vecin. La un moment dat, ni-l arată pe unul dintre copiii lui care era pe scaunul frizerului. Suntem aproape de casa lui. Unde ne vom opri preț de câteva minute. Ca să ne arate că în interior, locuințele lor sunt la fel ca ale noastre. Adică au tot ce le trebuie. Și chiar așa e. Ba, aș putea să spun că el avea o mașină de spălat mult mai performantă decât a mea. Să mai zic ce priveliște are omul de la balcon? Care de fapt e o terasă cât apartamentul meu?

         

Nu am zăbovit prea mult. Mai avem ceva trepte de coborât. Și, oricât am fi noi de simpatice, însoțitorul nostru trebuie să fie la școală la 7. Ă? Ce? Da, e student la drept. La cursurile de seară. Asta n-ar fi așa surprinzător. Băi, dar omul are 48 de ani. Și 6 copii. Cu patru neveste. Și mai are un business și în favela de peste deal. Are o spălătorie. De haine. În moțul dealului. Și, da, are clienți. Îi merge așa de bine încât mai trebuie să își achiziționeze mașini de spălat. Ca să dezvolte bussinessul. Mai toți din familie sunt implicați în afacerile lui: și soția și copiii și frații. Și mai are și un hostel aici, în Santa Marta, care e mai mereu fully booked. Câștigă bani frumoși. Dar nu, nu e interesat să se mute în oraș. Viața lui, rădăcinile lui sunt în Santa Marta. Și vrea să facă chestii pentru comunitate. Lumea îl cunoaște și îl respectă. Și el vrea să reușească aici. Să lase o urmă aici. Îl întreb cum a reușit să se mențină pe drumul cel bun, crescând în mijlocul răului. Îmi spune că a fost toată viaţa curios. Și că i-a plăcut să învețe.

Se oprește deodată din discuția cu mine. “Te rog să bagi aparatul foto și să le spui fetelor că acum vom merge puțin mai repede. Am să vă explic eu pe urmă de ce. E important să mă urmați și să nu fotografiați nimic.” Ne-am conformat. Nu a durat mult. Maxim cinci minute. Se apropie de mine și îmi spune: “Am trecut printr-o zonă în care cererea se întâlnește cu oferta. Și nimeni nu vrea să apară în fotografii sau înregistrări. Înțelegi?” Normal că înțeleg. Stau să mă gândesc dacă am văzut ceva. Da, niște doi care erau tăvăliți pe jos, probabil în culmea fericirii. Cam cum găsești la noi în București, la piața Sf Gheorghe, în buricul târgului. Numai că ai noștri au sticle de băutură căzute lângă ei. Ne vedem de drum. Intrăm într-o băcănie. Și ne cumpărăm apă. Dacă aș mai fi fost adepta cadourilor pentru cei de acasă sunt sigură că aș fi luat ceva de aici. Pentru că sunt sigură că banii ajungeau în comunitate. Și pentru că vânzătorul de aici a fost primul care ne-a zâmbit.

Am mai coborât. Și am ajuns într-o piață colorată. Toate casele sunt vopsite în culori pastelate. Și aici se joacă fotbal. Îmi amintesc că l-am întrebat pe Mario care e sportul lor național. Mi-a răspuns că voleiul. M-a văzut că fac ochii mari. Și nu m-a lăsat să rostesc următoarea întrebare. “Fotbalul pentru noi nu e sport, e religie!” Mi-a plăcut răspunsul lui. Mi s-a părut asumat. La fel de natural mi-a răspuns și când l-am întrebat ce fac cu bicicletele alea pe care le-am văzut eu pe lângă case. “Pedalăm la muncă!” “Păi, bine, și le urcați în cârcă pe scări până acasă?” “Majoritatea, da! Sau cu funicularul cei care stau la mansarda favelei.” Bravo, Andreea, și tu te plângi că trebuie să urci bicla un etaj. Unul! Biiine, oamenii ăștia chiar sunt sportivi. Și nici nu se prea înghesuie la şaorma!

Am plecat din Santa Marta însoțită de un apus de vis. Cred că sunt singurele fotografii pe care nu le-am editat deloc. Vere, chiar există un echilibru pe lumea asta! N-or avea ei mare lucru în favelele astea, însă au priveliște! Și apus! Pe mine experiența asta m-a pus pe gânduri, așa cum mă pun de obicei experiențele în zonele astea în care oamenii nu au fost contaminați de prea mult bine. Am văzut o altă față a lui Rio. Am întâlnit oameni simpli. Am văzut multă mizerie. Și sărăcie. Dar am văzut și grupuri de tineri care dansau în piața Michael Jackson pe muzică de-a lor. Și copii care își dădeau sufletul pe terenul de fotbal. Am văzut fete extrem de frumoase. Nu, nu știu dacă erau din acea categorie. Sinceră să fiu, nici nu mă prea interesează. Am văzut și oameni căzuți. Așa cum văd și acasă. Vere, dar am văzut viață! Autentică, nu cosmetizată pentru turiști și bani.

Ok. Recomand? Oooo, da! Dar, din nou, exact ca o moară stricată: doar dacă sunteți pregătiţi pentru experiența asta. Doar dacă va setați așteptările într-un mod corect. M-aș mai duce? Oooo, da, clar! Nu știu dacă aș încerca să merg singură. Nu pentru că nu m-aș fi simțit în siguranță. Nu a fost cazul, m-am simțit mai în siguranță decât în București când mă întorceam seara târziu de la proteste. Numai că… oamenii locului nu sunt extrem de prietenoși. Te ignoră, e adevărat. Însă mă gândesc că nu aș reuși să comunic cu ei. Cel puțin, nu așa cum o face unul de-al lor. Așa că probabil aș merge tot cu un ghid. Poate chiar cu Mario pe care îl găsiți la mariosantatour@gmail.com. Sunt și pe Trip Advisor: Favela top tour. Şi, normal, rămâne în pending experiența cu dormitul la un hostel în favelă. Asta a fost pentru magnat, dacă mă citește!

Înapoi

Un răspuns la “Santa Marta şi oamenii ei”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *