Înapoi Ultima stație în Kenya: satul de Maasai

Gata! Acum chiar că am ieșit din Parc. O luăm pe drumuri prăfuite. Suntem întâmpinați de copii care au grijă de capre. Și de mame care își cară bebelușii în spate. Nu trece mult și ajungem în satul prietenului lui Dan. Satul de Maasai. Prietenul lui Dan bag seamă se ocupă cu PR-ul. Deși inițial am crezut că e GM. Nu, șeful satului este altcineva. Un domn mai în vârstă, care nu prea vorbește engleză, care pare serios și dur. Așa cum îi șade bine unei căpetenii. Îl simt totuși blând și bucuros de oaspeți. E drept că prezența noastră va aduce și venituri la bugetul așezării pe care o conduce. Dar parcă e ceva mai mult decât atenție pentru purtătorii de portofele. Parcă e totuși atenție față de oaspeții săi. Omul de PR ne preia. Ne povestește puțin despre așezare și despre oameni. Pe mine m-a pierdut. Am dat cu ochii de copiii satului. Și sunt cumva fascinată. Au fețișoarele strălucitoare în lumina fierbinte a soarelui. Și, oricât s-ar strădui să stea așezați în formula aia oficială, se înghiontesc și le scapă zâmbete și chicoteli. “Cât sunteți voi de frumoși!” le spun în româna mea impecabilă, fără să realizez că se uită la mine ca la mașini străine. Mi se face dor instant de nepo ale mele. Aș vrea să îi iau în brațe. Păstrez totuși distanța din dorința de a nu le invada intimitatea.

         

Un localnic vine și mă ia de mână ca să mă ducă în locul unde deja câțiva băieți tineri dansează un dans ritualic. Ni se explică și de ce se pune atât de mult accent pe săriturile lor: cu cât băiatul sare mai sus, cu atât este mai dorit de fete. Bun așa! La fel e și la noi: cu cât băiatul sare mai sus cu banii, idem partea de după virgulă din fraza anterioară. Sunt frumoși. Pe bune! Chiar sunt frumoși! Contrastul pe care pielea lor ciocolatie îl face cu roșul veșmintelor, podoabele pe care le poartă la gât sau la brâu, cântecele lor ritmate, bețele de care se ajută în dans, toate sunt hipnotizante. Pe cuvânt că pot să înțeleg mai bine acum de ce o elvețiancă a lăsat totul în urmă pentru un Samburu. Îl văd undeva, ascuns, pe Alex. Picioarele i se mișcă în ritmul cântecelor. Normal că știe pașii, doar e unul dintre ei. Dintre cei care reușesc să atragă doar folosindu-se de privirea de vultur. Intră în scenă și fetele. Au și ele dansul lor. Și glasurile lor puternice. Și podoabele lor din mărgele colorate. Și veșmintele lor în culori tari. Asta probabil atrage cel mai tare: culorile vii pe care oamenii le poartă aici. Mustește viața în și prin ei. În ciuda condițiilor de viață care, pentru noi, sunt extrem de grele.

                   

Intrăm în satul lor. În mijloc este locul unde rămân peste noapte animalele. Da, este balegă. Și muște. Pe margine sunt locuințele satenilor, un fel de manyatta. Construite din pământ și bălegar, exact cum erau construite casele la noi la țară acum ceva vreme. Cu uși joase, cu focul arzând pe vatră în interiorul caselor, cu spațiul extrem de bine împărțit și repartizat. În fața unei locuințe, învăluită în fum și soare, stă în capul oaselor, misterioasă, o femeie. Nu pot să îi ghicesc vârsta, însă îmi e clar că joacă oarecum un rol important în viața satului. Da, e moașa care le ajută în continuare pe femei să devină mame. Ceva mai departe, trei bărbați stau pe vine și pun țara la cale. Un fel de Moromete… Un puradel țâșnește despuiat complet pe o ușă. Se uită întrebător la mine. Parcă ar vrea să se apropie…Neee, mai bine se joacă tot cu ai lui, care nu sunt așa albi ca laptele pe care îl bea el seara la culcare! Iarăși sunt trasă de mânecă. Trebuie musai să văd cum se face focul aici fără chibrituri. Da, le iese! Normal! Pune-mă pe mine să îți fac o friptură la cuptor să vezi că și mie îmi iese!

     

Iar mă fură copiii. O fetiță stă în mijlocul soarelui și înșiră mărgele colorate. O mogâldeață aleargă ba după o vecină mai mare care nu-i acordă deloc atenție, ba se lipește de un băiat de ciocolată. Atâta îl aleargă împiedicându-se în propriile-i picioare că, până la urmă, băiețelul o ia în cârcă. Și o plimbă cu el peste tot. Îmi rămân în suflet ochii lor și zâmbetele cât fața. Sunt fericiți! Așa, acolo, ei sunt fericiți. Își trăiesc copilăria aia simplă și poate plină de nevoi prin ochii noștri. Însă e copilăria lor. Și realitatea lor. Aș fi rămas să mă las copleșită de bucuria lor. Dacă nu aș fi fost luată iarăși de mânecă. Urmează să vizităm un mic bazar amenajat de oamenii satului în care își prezintă și vând suvenirurile la care lucrează de obicei femeile. Începe distracția. Știu ce vreau să cumpăr și știu și de ce anume am nevoie. Partea grozavă este că, prin bazar, fiecare dintre noi este însoțit de unul din tinerii care au dansat ceva mai devreme. Nu știu cum de trag eu lozul cel mare, însă am parte de un tânăr extrem de simpatic, bașca frumușel foc. Îmi explică, nu mă lasă să mă grăbesc, vorbește despre fiecare tarabă ca și cum ar fi a lui. Își face bine treaba de vânzător. Și de vrăjitor.

                

După vreo juma’ de ceas brațele lui sunt aproape pline. Normal că nu mă lasă pe mine să car cumpărăturile. Și normal că nu îmi spune prețurile. “Nu îți face griji, promit că vom ajunge la o înțelegere!” Îmi arată brățări. De picior. Și îmi arată că și el poartă una. Îi spun că sunt potrivite pentru ei, acolo. În Pipera nu prea cred că și-ar găsi locul. Îmi arată podoabe de pus la gât. Pentru mirese. Îi răspund la fel. “Sunt grozave, pentru aici la voi. În plus, nu plănuiesc să fiu mireasă prea curând.” Și șoptesc, mai mult pentru mine: “eu pot să planific, însă lipsește personajul principal!” “Poate rămâi cu noi”, vine răspunsul care mă lovește cumva pe nepusă masă. În sfârșit, mă uit în ochii lui. Hmmm, glumește. Mai vedem câteva tarabe. Mă întreabă dacă mă așteaptă cineva acasă. Mă uit în ochii lui 2. Hmmm, glumește din nou! “Știi, cu noi ai putea să îți găsești rostul!” “Ok, hai să trecem la negociere că deja începuși să o iei pe arătură! Oi fi tu interesant, însă eu sunt în drum spre aeroport!” Începem negocierile. Care se desfășoară pe pielea lui. Da, da, fix așa: îmi întinde mâna stângă și un bețișor. Mă invită să scriu un preț cu bățul pe brațul lui. Ok, să mai zic că îmi era teamă să nu îl zgârii naiba cu surcelul ăla? Omul a profitat de teama mea, de încurajările spectatorilor că, da, negocierile au și spectatori, de sinceritatea cu care i-am spus de la bun început că nu am de gând să negociez prea mult și a ieșit în câștig. Nu-i bai! Banii vor fi folosiți pentru copiii din sat, deci sunt bine cheltuiți!

Suntem aproape răpiți din mijlocul satului de Gregory care știe cum e traficul sâmbăta în Nairobi și care vrea să fie sigur că nu pierdem avionul. Îi lăsăm în urmă pe săteni. Nu a fost exact interacțiunea pe care mi-aș fi dorit-o, dar a fost măcar un pic de contact cu oamenii locului pe lângă care am trecut 10 zile și pe care i-am văzut doar din viteza mașinii. Rămân și mă tot gândesc la ei până ajungem în Nairobi. La viața lor, la nevoile lor, la tradițiile și obiceiurile locului. Îmi întrerup șirul gândurilor din când în când. Intrăm în câteva benzinării în căutare de combustibil. Șoc! Nu găsim benzină. Șoc pentru noi, pentru ghizii noştri pare ceva normal, nu îi văd a fi prea surprinși. Este o sâmbătă aglomerată. A avut dreptate Gregory. Mașini mișună care încotro. Stăm blocați în cozi de mai multe ori. Sunt sigură că vom ajunge la timp, chiar dacă sunt momente în care aș vrea să dăm timpul înapoi cu o săptămână. Și să o luăm de la capăt. Aș putea chiar să mă trezesc la 4 în fiecare dimineață. Și să nu mă mai plâng că mergem prea mult cu mașina. Nope, nu merge. Mașina timpului are pană. Așa că înaintăm încet, dar sigur către Nairobi. Mai avem o singură oprire înainte: prânzul pe Great Rift Valley. Din cei 6000 de kilometrii cât are lungana asta, din Siria în Mozambic, am avut și noi parte de o bucățică pe care am parcurs-o în călătoria noastră. Și unde ne-am oprit pentru ultimul prânz african. Nu a intrat nici o îmbucătură. Deja nu știam cum să cuprind mai mult și mai repede din priveliște.

Nairobi înseamnă sfârșitul experienței. Pardon, am vrut să scriu EXPERIENȚEI. Dacă e să mă întrebi, Berni, așa cum m-ai întrebat la întoarcerea din India dacă aș repeta călătoria, da, în Africa mă voi mai întoarce. Africa este altfel. Dar un altfel complet și complex. Africa dă reset la tot și reinstalează configurarea inițială, aia cu care am venit pe lume. Nu este o experiență ieftină, însă își merită fiecare centimă. Și nu, nu m-au mâncat nici leii, nici țânțarii, nici triburile canibale! Și nu, nu m-am îmbolnăvit nici de malarie, nici de febră galbenă, nici de rabie! Am răcit și am avut vreo trei zile de Paracetamol acolo fiind, însă nu a avut legătură decât cu faptul că eram cam golașă dimineața și cu faptul că, neputând depăși statutul de piți, am plecat cu o pereche de pijamale subțirele, din mătase… Șșșș, să nu aud comentarii! Cum mi-am așternut, așa am dormit! În rest, am rămas cu amintiri greu de depășit în intensitate, cu povești de spus mai multor rânduri de nepoți, cu un prieten Maasai care încă mă mai bate la cap să mă mut la ei și cu sunetele savanei pe care le aud în minte-mi de fiecare dată când mă uit la fotografii. Ce să zic, ca la Oscar: mulțumesc alor mei că au insistat să mă așez la casa mea că numai datorită insistențelor venite de la ei am devenit eu Gică contra și îmi cheltui banii pe experiențe în loc să intru și eu în rândul lumii, lui Răzvan că m-a ajutat să câștig un proces aducător de finanțe și oamenilor faini care organizează ture din astea dătătoare de sănătate a minții!

Hai, gata, că pierd avionul spre Toscana!

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *