Înapoi Un fel de cimitir: Valea Regilor

Noapte scurtă. Dar scurtă, nu glumă. La 3.40 e wake up call. Ca să se asigure că plecăm la timp. Suntem ok, suntem încă la început de vacanță, așa că oboseala ne dă pace deocamdată. În plus, avem atâtea locuri de văzut, povești de cules, cadre de înghițit. Plecăm cu tot cu bagaje. Suntem relativ punctuali cu toții. Adormiți, însă punctuali. Nici nu urcăm bine în autocar, că începe concertul de sforăituri. Rezist eroic. Mă bucur de priveliștea care se desfășoară ca o pânză nesfârșită prin geamul autocarului. Fac parte din rândul celor cărora nu le displace să meargă ore întregi cu autocarul sau cu trenul atâta vreme cât pânza nu se termină. Egiptul m-a surprins încă de pe drumul de la aeroport spre Hurghada. Că e golaș. Deşertic. Regăsesc aceeași senzație. Începe să se ivească prima undă de lumină a zilei. Care îi pregăteşte locul soarelui. Începe spectacolul. Cerul ia foc. Dumnezeu își scoate paleta de acuarele. Azi are chef să se joace cu nuanțe de roșu și portocaliu. Și se pune pe mâzgălit. Sonică se întoarce pe partea cealaltă. A mai văzut spectacolul ăsta. Chiar dacă nu peste Munții Mării Roșii. Așa că rămân singură să mă bucur de opera de artă a naturii. Sforăiturile continuă…

Ne trezește ghidul cu povești despre Egipt. Și ne pregătește pentru prima oprire. Începem în forță. Cu Valea Regilor. Locul unde au fost descoperite până acum 62 de morminte. Vinovat de alegerea acestui loc pentru a construi morminte a fost regele Thutmose I, tatăl lui Hatshesput. Concentrați-vă că devine încâlcită treaba. Așadar, nenea ăsta s-a gândit “ce atâta piramidă, ia să fac eu altfel. Mă poziționez ici, lângă muntele ăsta care aduce leit cu o piramidă și așa economisesc materiale, timp și forță de lucru! În plus, aci sigur nu vor ajunge jefuitorii de morminte că doar săpăm în stâncă, nu?” Îmda, unele i-au ieșit, altele ba. Că se pare că toate mormintele, cu excepția celui al lui Tutankamon, au fost prădate și lăsate în pereții goi. Acu’, pe bune, având în vedere că toate mormintele sunt construite la fel, după aceeași schiță, cred și eu că a devenit extrem de ușor pentru căutătorii de îmbogățire rapidă să dea spargere după spargere. Până și reliefurile urmează același tipar. O fi fost ea aceeași schemă, însă munca depusă de muncitori trebuie să fi fost una colosală: de la săparea în stâncă, consolidarea pereților, trasarea schițelor de desene. Culorile erau obținute din materiale naturale: roșu din oxid de fier, galben din oxid de sulf, verde din malahit, negru din funingine. Amestecate cu clei de oase. Aveam să vedem și noi cum au rezistat peste istorie și timp. Așa cum s-au păstrat și mormintele pe care faraonii le făceau din piatră, ca să reziste trecerii timpului. Viața pe pământ era pentru ei toți doar o etapă spre adevărata viață, spre eternitate, drept urmare casele în care trăiau nu erau gândite a rezista prea mult timp: erau făcute din chirpici.

La intrare oamenii ne așteaptă cu tractoraşul. Cu care ne vor duce preț de câteva sute de metri. Ca să ne amintim totuși și de acasă. Nu știu de ce, însă îmi imaginam puțin altfel. Nu munții ăștia de piatră. Stai, Andreea, nu sări direct la concluzii, vorba englezului. Avem trei morminte de vizitat ca parte din biletul clasic. Și, normal, vom intra să îl vedem pe Tutankamon. Și mormântul lui Ramses al 6-lea. Să le luăm pe rând. Primul popas, da’ ce zic eu aci, prima dată când Andreea cu tot cu Cristina intră într-un mormânt. Ba nuuu, mă, că am intrat și în cavoul bunicilor atunci când îl construiau. Fără frică, se pare că am ceva aplecare spre chestiile astea ciudate. Ok, trecem de ușa din sârmă pe care stă scris numele lui Ramses al 4-lea. Și pătrundem pe un podeț de lemn. De-a stânga și de-a dreapta există desene care să arate cât de bun rege a fost cel ce şi-a odihnit oasele aici: cum a ajutat oamenii săraci, cum a apărat granițele Egiptului, a făcut dreptate pe pământ, cum s-a poziționat în raport cu Zeii prin oferirea de ofrande. Tot prin intermediul reliefurilor este exemplificată și judecata de apoi: oamenii care au făcut fapte bune sunt înmormântați în sarcofagii exact ca zeii, oamenii care au călcat strâmb nu au parte de eternitate, sunt legați cu mâinile la spate, decapitați și aruncați în Nil spre fericirea crocodililor flămânzi de așa pradă picată din cer. Multe dintre desene se repetă și în mormântul lui Ramses al 9-lea și Ramses al 3-lea. Ceea ce este extraordinar de frapant este cum de culorile sunt atât de vii… În două dintre cele trei morminte incluse în biletul de intrare avem șansa să vedem camera de înmormântare de foarte aproape. Să fie aparatele foto, să fie roșul din păr, să fie zâmbetele largi? Una sau toate la un loc îi fac pe cei care stăteau de pază să ne invite mai aproape de istorie. Nu întrebați inculta ce a simțit ca să nu fiți dezamăgiți.

                   

Vrem să intrăm la Tutankamon. Să vedem de ce se înghesuie toată lumea. Că doar în afară de Regele de Aur, nu prea e cunoscut pentru fapte de vitejie înălțătoare. Mai degrabă datorită mormântului descoperit intact, prin 1922, cu tot cu vreo 5000 de obiecte din aur. Nu reușim din prima să pătrundem. Că se pare că mai întâi trebuie să vizităm Ramses al 6-lea. Or avea ei, paznicii, o logică de nu ne lasă așa cum ne vine nouă la îndemână! Mergem la Ramses al 6-lea. Avem noroc. E aproape gol mormântul. Putem să ne bucurăm de liniște. Și de fotografii nemișcate. Că doar de aia am plătit taxa foto. Care taxă foto teoretic îți dă voie să fotografiezi peste tot, mai puțin la Tutankamon. Practic, dacă ai deja trei găurele pe biletul cu taxă foto, nu te mai lasă nimeni să folosești aparatul. Doar dacă… ești și tu puțin “atentă”. Ok… lasă, avem destule poze și oricum toate seamănă între ele mormintele astea. În plus, eu am scăpat doar cu două găuri pe bilet, deci Sonică va salva situația. Și aici reușim să ajungem extrem de aproape de sarcofag. Și de picturile de pe pereți. Dacă am și înțelege ce e descris prin hieroglife și desene… Îi lăsăm pe nenea paznicii să își încerce norocul de bacșiș cu altcineva și intrăm la Tutankamon. La vedetă. Nu putem sta prea mult. Cam ca la Mormântul Sfânt. Vedem sarcofagul. Și imediat alături, mumia. Pe care o filmează ceva echipă de la National Geographic. Prima mumie văzută în viața mea de Andreie: mititel, scunduț, însă extrem de bine păstrat. Adică, nu m-au încercat simțăminte de mă încearcă la noi când e dezgropat vreun mort întru săvârșirea vreunui ritual de pomenire. Ce vrei, Andreea, era mumificat. Da, corect! Nu mă întrebați, vă rog, ce am simțit să stau față în față cu un demn reprezentant al epocii faraonilor. Că, mânată de la spate de gardieni să mă mișc mai repede, nici nu am avut timp să realizez prea bine ce se întâmplă. Atâta că îmi venea să îl iau în brațe și să îi zic așa la ureche “of, amărâtule, cum te luară pe tine, un copil, și te puseră să ții frâie mai mari decât tine!” Am ieșit mai repede decât am intrat. Deși se urcă ceva trepte. Gâfâind. Am ieșit exact la timp să prindem iarăși tractoraşul. Nu prea am avut timp să dezbatem între noi ce am trăit în ultimele două ore.

Ca să ne ajute să sedimentăm cumva informațiile și să nu ne încurcăm între atâtea date și nume istorice, programul ne oferă o pauză în care vizităm un atelier de alabastru. Cu scopul de shopping, normal. Primul impuls a fost să mă enervez nițel, însă… A fost o primire extrem de originală. Și mi-a plăcut implicarea tuturor angajaților într-un scurt moment de teatru în care și-au prezentat munca, au interacționat cu noi și între ei. Chiar a fost o primire altfel și, deși nu am plecat cu nimic de acolo drept suvenir (doar ce m-am întors din Volterra, lumea magică a alabastrului, unde am lăsat un procent bun din bugetul alocat călătoriilor pentru cercei), am avut parte de câteva zeci de minute în care am mai primit încă o dată lecția comerțului făcut ca la carte din moși strămoși. Am lăsat colegii de grup să se piardă printre faraoni colorați și eu mi-am văzut de Sonică și de ce era de văzut pe lângă atelier. Am schimbat câteva priviri zâmbitoare cu domnul șofer care m-a salvat dintr-o încercare insistentă a unuia dintre comercianți de a mă cadorisi cu un ceva pandantiv aducător de noroc. Și m-am cocoțat la adăpost, în liniștea autocarului.

Nu a durat mult liniștea. Au apărut cocălătorii mei, unii cu plasa plină, alții cu tolba de povești plină. Ne liniștește Mohamed, ghidul nostru Speedy Gonzales. Și începe să ne povestească despre Hatshepsut, femeia faraon. Ooopa, stai așa că devine interesant! Ia să vedem noi cum a reușit o femeie într-o lume exclusiv a bărbaților! Stați să vedeți aci telenovelă, să nu vă mai prind că mai dați cu roșii în Marimar! Carevasăzică… Doamna asta a fost fiica lui Thutmose I. A avut o relație super tare cu bătrânul care se pare că era suficient de deschis la minte încât să o integreze încă de micuță în viața de la curte (biiine, asta nu a împiedicat-o ca, mai târziu, să dea naștere legendei conform căreia tatăl ei ar fi fost zeul Amon-Ra). Așadar, fata a început să învețe de copilă care e treaba cu faraoneala asta. Acu’, știm cu toții, nimic nu e veșnic. Nici măcar Thutmose I. Și dă faraonul ortu’ popii. Aolo, aolo, ce ne facem acuși, pe cine punem noi la conducerea Celor Două Țări (așa cum erau denumite oficial Egiptul de Sus și Egiptul de Jos)? Deși Hatshepsut era pregătită și ar fi putut bine mersi să preia frâiele, un nene, Ineni, care se pare că era și el ceva funcționăraș consilier pe la stat p-acolo, a băgat strâmbe și l-a ajutat pe Thutmose II, fratele vitreg al lui Hatshepsut, să vină la tron. Îmda, toate bune și frumoase. Numa’ că acest al II-lea nu era fiul legitim al lui I. Așa că, șmecherie șmecheroasă, s-a însurat cu soră-sa, cu Hatshepsut, ca să fie sigur că nu îl mai dă nimeni jos (biiine, ca să fim corecți până la capăt cu scenariul, era și un ceva obicei menit să păstreze linia de sânge). Și povestea curge lin. Da, dar nu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Pentru că se grăbește cu ortu’ la popă și acest al II-lea. Iar criză. Ce ne facem? Din căsătoria celor doi frați vitregi nu avem nici un băiat născut. Thutmose II are un fiu cu o servitoare, pe Thutmose III. Hatshepsut devine regentă a acestui al III-lea. Tot din cauză că Ineni ăsta era un misogin. Domne, dar regina nu se lasă și scapă într-un final de consilierul ghimpe. Și mi se pune pe domnit…

În primul rând, își ia însemnele faraonului: centură și coroană specifică. Ba mai mult: începe să poarte îmbrăcăminte masculină și poartă inclusiv barba falsă care făcea parte din ținuta de ceremonie a faraonilor. Cam așa încerca să își legitimeze poziția de faraon în fața poporului și a preoților. Hai că se apucă de treabă! Are o mână dreaptă, un arhitect pe nume Senenmut, care se află în spatele marilor construcții care definesc domnia lui Hatshepsut. Fiind așa ocupată cu dezvoltarea Celor Două Țări, regina nu are timp de pierdut în conflicte militare. Așa că, în timpul celor 22 de ani de domniei a femeii faraon, găsim cea mai lungă perioadă în care domnește pacea. Dacă din implicarea ei în activitățile de construcții avem și acum dovezi palpabile (complexul funerar de la Deir el Bahari sau Mănăstirea Nordului), despre participarea ei în expediția din Țara Puntului nu prea sunt informații. Ba sunt câteva, cele din basoreliefurile care se mai găsesc în templele construite în vremea ei. Toate bune și frumoase. Regina domnea, se pare că se și iubea nițel cu nenea arhitectu’ cu care se pare ar fi făcut și o fată. În timpul ăsta, Thutmose III creștea ca Făt Frumos și începea să emită pretenții la tron. Regina o scoate la înaintare pe fiica ei mai mare și o căsătorește cu acest al III-lea. Domne, cum necum, la un moment dat dispare din peisaj această fiică mai mare. “Lasă, că mai avem una”, își spuse regina. Și încercă să o mărite și pe mezină cu Thutmose III. Cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, nu îi mai iese. Și uite așa, din al 22-lea an de domnie, nu se mai știe mai nimicuţa despre Hatshepsut. Ba mai mult, Thutmose III are grijă să distrugă imaginile reginei din temple, statuile de la Deir el Bahari, inscripţiile şi reprezentările ei, ce să mai la deal la vale, cam tot ce are legătură cu ea.

Să revenim la templul care ar fi fost construit inițial pentru zeul Soarelui, Amun-Ra. Ulterior, au fost adăugate capele pentru Anubis (zeul îngropării, otrăvurilor și medicamentelor) și Hathor (zeița iubirii). Urcăm treptele de piatră. Templul a fost construit din calcar. Întreaga construcție era cândva inundată de flori și plante. Acum e inundată de nisip. Pe prima terasă dăm de fresce care povestesc despre domnia reginei și despre expediția în țara de la Punt. Mai urcăm. Ajungem la sanctuarul lui Anubis și la sanctuarul lui Hathor. Nu sunt deschise publicului. Bine, nu-i problemă! La a treia terasă sanctuarul reginei care păstrează însemne ale preoților, cel al zeului Amon-Ra (săpat în stâncă) și cel al lui Thutmose I. Da, într-adevăr, statuile care o reprezentau pe regină sunt distruse. Însă, restul de statui se păstrează excelent. Încă se mai sapă aici. Încă se mai caută, se mai descoperă. Din când în când, părți din templu sunt închise publicului pentru restaurare. Sau din diverse motive mai triste, cum a fost actul terorist din 1997 când islamiștii radicali au ucis 58 de turiști străini și 4 egipteni. Pe de altă parte, atacurile teroriste sunt din ce în ce mai frecvente și pe unde nici cu gândul nu gândești. Nu ne putem ghida viața cu frica de atentate. Și nu putem renunța la a cunoaște locuri și oameni și istorie.

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *