Înapoi Vacanţă în Amalfi. Coasta, de!

In Naaaapoli, where love is kiiing, when boys meet giiiirl, here’s what they saaaay: when the moon hits your eye like a big pizza pie, that’s aaaamore, when the world seems to shine like you’ve had too much wine, that’s amooore…. Ăăă, ceee? Ia stai nițel! Too much wine? Amore? Pizza pie? Ce vorbești, vere, sigur urmează iar ceva cu Italia! Și doar ce ai scris despre Toscana… Fix așa! Urmează câteva cuvinte despre o altă părticică a Italiei. Da, din nou Italia. Pentru că mi-am propus să șterg complet gustul amar lăsat de prima mea ieșire în țara lu’ amore. Aia din Roma. Da, mie în Roma nu mi-a plăcut deloc. Dar deloc, nu așa! Mizerie, aglomerație, o felie de pizza la preț de trotinetă electrică, euroi aruncați în capul celor care se sprijineau de marginea lu’ Fontana di Trevi. Asta îmi amintesc despre cum am făcut eu cunoștință cu Italia. După puțin timp în care am driblat Italia mai ceva decât dribla Hagi în ’94 apărarea Argentinei, m-am lăsat convinsă să îi mai dau o șansă. Șansa s-a numit Florența. Ea a spălat păcatele Romei. Și de-atunci, nu e an în care să nu ajung într-un colț de cizmă. Îmbuun! Carevasăzică, în februarie vom mânca pizza.

Februarie, deci ați fi tentați să vă gândiți la Veneția și carnavalul ei. Nope, în Veneția am fost deja și sunt mult prea săracă pentru a mă întoarce în același loc. Deocamdată! În plus, Veneția e mică, iar în zilele de carnaval parcă e și mai mică! Așa că nu! Nu, domne, să fie soare, apă, locuri desprinse din calendare! Atâta ce mai citisem, atâta ce îmi mai fuseseră lăudate, atâta ce se mai extaziaseră mai toți călătorii din blogosfera mioritică că m-au convins. Ia să vedem, vere, care e treaba cu coasta. Nu, nu aia de purceluș ținută în baiț și rumenită prin cuptoare! Nu, aia Amalfiteană. Cu, știți voi, Positano cel de vis, Amalfi cel rupt din povești, Ravello cel ravisant. Și, cum altfel, Capri cel exclusivist. Am pus ban pe ban, am mâncat apă paie și bătaie, am cârpit țoalele mai vechi, am fugit de nea Costică administratoru’, m-am milogit la soră-mea mai mică de câștigă mai mult. Ce să mai la deal la vale, am strâns nițel cașcaval ca să mă pot bucura de experiența asta care îmi era recomandată a fi trăită măcar o dată în viață.

Am zburat în Napoli. Cu un lău cost roz care a devenit extrem de neprietenos la capitolul costuri. Poate am mai scris prin vreo poveste treaba asta: verificați cu atenție costurile! S-ar putea să aveți surpriza să ieșiți mai ieftin cu biletele de avion achiziționate de la ăștia mai mari în ale zborurilor. Din experiența mea din ultimul an vă pot spune cinstit că lău costurile ajung uneori să coste mai mult decât Tarom-ul. Iar condițiile nu prea se compară, oricât ar fi Tarom-ul nostru de bătrâior și prăfuit. Să revenim! După vreo două ore, ne anunță nenea pilotu’ că “prepair for landing”. Și încep zgâlțâielile. De fapt, ni se spusese din București că mai întârziem cu plecarea că în Napoli sunt ceva condiții nu tocmai bune pentru aterizare. Nu am o problemă cu turbulențele, nu îmi e frică să zbor cu avionul, cred cu tărie că dacă o fi să se termine ața se poate termina inclusiv în 36-le care mă duce zilnic pe plantație. Domne, cu toate astea, nu am putut evita să mă simt ca într-o mașină de spălat. Cred că așa am și ieșit din aeronavă: ușor șifonată ca o șosetă frământată bine în cuva mașinii. Eee, totul e bine când se termină cu bine!

Cum am ieșit din aeroport, ne-a lovit un aer călduț și un soare primitor. Așa era planul. Realitatea a fost acrită de un aer tăios și rece și de un soare care ne tot arăta că se spală pe dinți. Noi, ca niște floricele venite la baie cu vitamina D, îmbrăcate mai mult în stilul golaș. Ne-a înghețat zâmbetul pe buze și sângele în noi. Primul lucru, pe care l-am făcut când am urcat în mașina închiriată ca să ne fie companion în astea 7 zile, a fost să dăm drumul la căldură. Asta în timp ce, de acasă, primeam fotografii cu oameni în tricouri, savurând înghețată pe băncile Cişmigiului. Buuun, ne-a ieșit și de data asta planul cu fugim de frigul de acasă! Eu știam că atâtea postări cu soare și cald în vreme ce acasă înghețau la propriu copacii ne vor aduce blesteme. Nu mă așteptam însă ca blestemele astea să alerge așa repede și să ne și ajungă. Lasă, totul o să treacă, vorba cântecului. Să ne vedem de vacanță și de drumul de 50 de minute care ne așteaptă până în Sorrento.

După o cercetare la detaliu și negocieri dure cu șoferița grupului, am decis că nu are nici un sens să împărțim nopțile de cazare în două zone diferite, ci mai bine să stăm într-un singur loc de unde să pornim spre aventurile zilnice pe Coastă. Zis și făcut. Am ales să ne odihnim oscioarele după zilele pline ce aveau să vie la Residence L’Incanto Sorrento în Piano di Sorrento. Review-uri bune, locația ok, Antonio săritor, prețul se încadra în buget. Să pornim, vorba Gabrielei, angajată loială a lui Waze! Am ieșit din aeroport fără mari complicații. Ba, mai mult, în prima jumătate de oră de mers, nu înțelegeam de ce ne tot speriase lumea cu “aolooo, ați închiriat mașină?? Păi voi știți cum e să conduci în zona aia cu Napoli și Amalfi??? Teroare curată, sunteți curajoase!” Nu pot să zic că mă relaxasem chiar complet, mai ales după experiența Tenerife când am început tot așa promițător și am terminat cu febră musculară la fund de la atâta gimnastică făcută stând pe scaunul din dreapta. Fraților, și bine am făcut că am rămas oarecum rezervată.

După ce ne minunăm noi de un apus ce părea că se dă în stambă strict pentru a ne ura nouă un “călduros” bun venit, prietena Gabriela ne pune să virăm la stânga. Începe coșmarul. Strada dreaptă devine alee urcândă șerpuită. Începe repertoriul de rugăciuni. “Cristoşelule, te rog din sufletu’ meu mic și negru, lasă puțin situația din Siria și concentrează-te să nu vină nici o mașină din sens opus că am pus-o altfel!” Managementul ceresc era cred în ceva management meeting, concluzie trasă când am văzut farurile de la o caşcarabetă din aia de vezi prin Italia apropiindu-se vitejește de pe contrasens. Dă-i cu gimnastică la șezut. Și cu frână, de am crezut că o să fiu exact ca în Fred și Barney, adică o să îmi iasă fum din tălpile adidașilor. Omu’ își dă seama că suntem turiste, trage dreapta să ne facă loc. Șoferița noastră se pierde ușor cu firea, nu mai știe cum să scape de frâna de mână trasă, ambreiajul începe să se încingă. Italianul, nici o greață. Aștepta calm să ne dăm noi seama ce și cum avem de făcut. Nu tu claxoane, nu tu nervi, nu tu “aolooo, ai blocat tot drumul”.

Hai că reușim să pornim de pe loc în panta aia de ziceai că e făcută pentru săniuș. În mintea mea, avea loc următoarea discuție între Andreea și Cristina: “băi, mânca-ți-aș sufletu’, ce mama ciorilor a fost în mintea ta când ai ales cazarea asta? Cât să fii de disperată după liniște ca să nu mai iei în calcul drumul până la locație? Și nu e prima dată când faci treaba asta, învățam și noi ceva din experiențele astea sau le fumăm ș-atât? Auzi, să zici mersi sau grazie, ca să se potrivească mai bine în context, că nu am luat cazarea aia unde zicea că ne duce bagajele cu măgărușul, iar noi avem de mers pe o potecă de munte cam 2 km… Aici măcar ăia 2 km pot fi făcuți cu mașina. E adevărat, puțin mai greu, dar se poate!” În mașină, liniște completă. Una din două: fie toată lumea se adresa managementului ceresc, fie erau ocupate cu gimnastica pentru mușchii fesieri! “Aţi ajuns la destinație!” Astă replică ar fi trebuit să aducă ușurare și relaxarea mușchilor mai sus amintiți. Nu, nu s-a întâmplat asta! Pentru că eram în mijlocul străzii de o bandă și un sfert și trebuia să oprim. De tot. Adică să îi găsim loc de înnoptare micuței noastre mașini supraponderală.

Ne-a salvat Antonio. Care ne-a rugat să mai urcăm nițel pe alee, până într-un loc un pic mai larg. Da, vom parca pe marginea drumului. Și ne vom ruga întruna ca șoferii din zonă să țină la mașinile lor. Și să ne ocolească. Pupăm grăsuța pe oglinzi părintește și intrăm să vedem și unde ne vom petrece noi nopțile. Da, e exact ca în descriere și e fix ce ne trebuie. Nici foarte mare, nici înghesuit, apartamentul nostru este exact ce ne trebuie. Antonio se dovedește a fi exact cum citisem în review-urile de pe Booking: dornic să își ajute turiștii cu orice. Drept dovadă stă faptul că, după ce am scăpat de bagaje, ne-a însoțit până la supermarketul din oraș ca să se asigure că ajungem bine. Iar în traficul din Sorrento nu e ușor lucru să stai și să aștepți mașina celor trei nebune care încearcă să conducă prudent printre atâția sinucigași. Ne mai întreba din când în când, în zilele ce au urmat, pe whats app dacă suntem bine sau avem nevoie de diverse. Am primit de la ajutor, sfaturi, picanterii până la lămâi din propria-i livadă și asigurări că vremea se va îndrepta cât ai zice gelatto. Da, Antonio știe care e treaba cu client oriented.

Înapoi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *